Anul acesta, Alba Iulia nu mai este doar un simbol. Este un avertisment. Un memento al unei națiuni care riscă să-și uite rădăcinile, în timp ce pretinde că privește spre viitor. În cetatea Marii Uniri, unde cuvintele au devenit istorie, iar jertfa a devenit identitate, înțelegem cât de mult are România nevoie de liniște, demnitate și unitate adevărată, nu declarată.
Românii se strâng la Alba Iulia. Unii vin cu steaguri, alții cu copiii de mână, alții doar cu un gând tăcut, dar luminos. Și toți poartă în suflet aceeași emoție greu de pus în cuvinte: sentimentul că aici, în acest loc încărcat de istorie, ne regăsim pe noi înșine.
Există o realitate pe care mulți se feresc să o spună cu voce tare: o bună parte din instituțiile statului nu mai sunt gardienii cetățeanului, ci instrumentele prin care acesta este disciplinat, umilit și redus la tăcere. Ele nu mai apără drepturi, ci propriile privilegii. Nu mai servesc oamenii, ci propriul aparat birocratic, tot mai metastazat și tot mai rupt de viața reală.
România nu mai scârțâie. România crapă. Crapă în spitale în care mor oameni cu zile, în școli în care copiii sunt lăsați în frig, în instituții în care competența este o raritate iar mediocritatea a devenit regulă. De prea mult timp ne mințim că „mergem înainte”. În realitate, România cade, iar ritmul accelerat al declinului nu mai poate fi ignorat.
În România ultimului an s-a întâmplat ceva ce a speriat până în măduvă vechile centre de putere: un candidat fără sprijinul partidelor tradiționale, fără armate de consultanți și fără butoanele sistemului în spate a reușit să strângă aproape un sfert din voturile românilor. Într-o țară controlată de rețele vechi, bine cimentate, asta a fost o palmă direct peste fața establishmentului.
E momentul în care milioane de oameni au văzut cu ochii lor cum se fură o țară la lumina zilei, fără rușine, fără mască, fără măcar efortul de a cosmetiza abuzul.
În România, cuvântul „suveranitate” a ajuns să fie un fel de relicvă scoasă din vitrină doar când politicienii au nevoie de aplauze. Se vorbește aprins despre independență, demnitate, interes național – dar, în practică, statul român continuă să se comporte ca un actor care cere voie să existe. E dureros, dar adevărat: România este suverană doar pe hârtie. În realitate, e prizoniera propriilor neputințe.
Astăzi, România adevărată nu se vede la televizor și nu se măsoară în declarații politice. România adevărată se vede în oamenii care, cu demnitate și curaj, aleg să fie acolo unde este nevoie de ei. Acest mesaj este pentru voi, românii care nu v-ați temut să stați în linia întâi a solidarității și adevărului.
România nu se destramă din lipsă de frumusețe, resurse sau oameni capabili. România se destramă din altceva, mai toxic și mai greu de recunoscut: din oboseală. Iar această oboseală nu e a țării – e a noastră.
O oboseală născută din promisiuni trădate, din cinismul clasei politice, din nepăsarea colectivă, din fuga continuă după o viață normală pe care mulți au găsit-o doar peste granițe.
Românii nu mai sunt contribuabili. Nu mai sunt cetățeni. Au devenit ținte. Ținte ale unui stat care, în loc să-și curețe propriul aparat de risipă, nesimțire și privilegii, alege cea mai lașă soluție: să stoarcă populația până la ultimul leu.