Ce s-a întâmplat ieri în stradă nu mai poate fi ambalat în cuvântul comod „protest”. Protestul este ceva ce poți ignora, amâna, ironiza. Ce s-a văzut ieri a fost refuzul clar al unei populații de a mai fi tratată cu dispreț.
Până când, drag popor, vom mai mima patriotismul o dată pe an, cu flori, discursuri și versuri golite de sânge?
Statul român nu mai este o instituție. Este o mașinărie de consum care nu produce nimic, dar înghite tot. Nu creează valoare, nu protejează, nu servește. Doar colectează, taxează, controlează și pedepsește.
Ultimul an nu a fost, pentru Călin Georgescu, un an de dezbatere publică. A fost un an de linșaj. Un an în care spațiul mediatic românesc a funcționat nu ca arenă de idei, ci ca tribună de execuție. Cu aplauze, ironii ieftine și o satisfacție vizibilă în a umili, nu în a înțelege.
Analfabetismul funcțional nu mai este o statistică rușinoasă din rapoarte educaționale. Este o amenințare directă la adresa statului. Se află în instituțiile publice, în funcții de conducere, în birouri unde se semnează decizii care afectează viețile a mii sau milioane de oameni. Am văzut cu ochii mei oameni care nu sunt capabili să citească o lege până la capăt, dar care au puterea de a o răstălmăci după bunul plac.
Când o clasă politică nu mai are nimic de oferit, începe să semene ură. Când nu mai poate guverna, începe să dezbine. Când simte că puterea îi scapă printre degete, nu se reformează, își aruncă propriul popor unii în alții, ca pe niște câini puși să se sfâșie pentru distragerea atenției.
Asta se întâmplă astăzi în România.
Anul 2026 se conturează ca un moment de cumpănă pentru România. Nu va fi un an ușor – nici social, nici politic, nici geopolitic. Presiunile externe se vor suprapune peste tensiuni interne vechi, iar răbdarea societății va fi pusă la încercare. Într-o lume instabilă, marcată de conflicte, reașezări de putere și crize economice recurente, România nu va fi ocolită de val.
2025 se încheie, nu cu aplauze. Nu cu iluzii. Ci cu oboseală, răni și adevăruri spuse prea târziu sau deloc. A fost un an greu, poate unul dintre cei mai duri ani ai ultimului timp, un an în care am fost forțați să alegem între comoditate și demnitate.
Pe 30 decembrie 2024 a început ceva ce nu mai putea fi oprit. Nu o modă. Nu o manipulare. Nu o „ieșire nervoasă” de moment, așa cum s-a încercat etichetarea ei. Au început protestele suveraniștilor. A început un an de stradă. Un an de frig, de oboseală, de speranță și, mai ales, de revoltă.
Un an în care zeci, sute și apoi mii de oameni au fost prezenți constant în stradă. Aceiași oameni. Aceleași fețe. Aceeași cauză. Un singur nume: Călin Georgescu, președintele ales al României. Un președinte pe care sistemul l-a anulat, nu prin vot, ci prin decizie administrativă, juridică, politică. Prin forță instituțională.
Există oameni pe care te chinui să-i ții în viața ta. Îi aperi, îi înțelegi, le cauți scuze. Până într-o zi, când o greșeală, uneori mică, alteori doar incomodă, devine suficientă ca să te scoată definitiv din inimile lor. Fără explicații. Fără șanse. Doar cu tăcere.