Pentru Transilvania, ziua de 24 ianuarie are o semnificație aparte. Nu este momentul fondator direct al unirii tuturor românilor, dar este începutul drumului care avea să ducă, peste decenii, la România modernă.
România nu este în criză pentru că nu ar avea un lider ales prin voința poporului. România este în criză pentru că, de fiecare dată când apare o șansă reală de schimbare, sistemul reacționează reflex: infiltrează, izolează, trădează.
România traversează una dintre cele mai cinice etape ale sale post-decembriste: o perioadă în care statul a devenit opresorul propriilor cetățeni, iar instituțiile, în loc să apere legea, par să fie folosite ca instrumente de intimidare și jupuire economică. Sub guvernarea Bolojan, românii, în special clasa de mijloc, sunt supuși unei duble pedepse: sărăcire accelerată și teroare instituțională.
Există momente în istoria unei națiuni când tăcerea conducătorilor devine mai zgomotoasă decât orice discurs. Săptămâna care a trecut este un astfel de moment. Românii au vorbit. Clar. Răspicat. Iar dumneavoastră ați ales să nu auziți.
Ce s-a întâmplat ieri în stradă nu mai poate fi ambalat în cuvântul comod „protest”. Protestul este ceva ce poți ignora, amâna, ironiza. Ce s-a văzut ieri a fost refuzul clar al unei populații de a mai fi tratată cu dispreț.
Până când, drag popor, vom mai mima patriotismul o dată pe an, cu flori, discursuri și versuri golite de sânge?
Statul român nu mai este o instituție. Este o mașinărie de consum care nu produce nimic, dar înghite tot. Nu creează valoare, nu protejează, nu servește. Doar colectează, taxează, controlează și pedepsește.
Ultimul an nu a fost, pentru Călin Georgescu, un an de dezbatere publică. A fost un an de linșaj. Un an în care spațiul mediatic românesc a funcționat nu ca arenă de idei, ci ca tribună de execuție. Cu aplauze, ironii ieftine și o satisfacție vizibilă în a umili, nu în a înțelege.
Analfabetismul funcțional nu mai este o statistică rușinoasă din rapoarte educaționale. Este o amenințare directă la adresa statului. Se află în instituțiile publice, în funcții de conducere, în birouri unde se semnează decizii care afectează viețile a mii sau milioane de oameni. Am văzut cu ochii mei oameni care nu sunt capabili să citească o lege până la capăt, dar care au puterea de a o răstălmăci după bunul plac.
Când o clasă politică nu mai are nimic de oferit, începe să semene ură. Când nu mai poate guverna, începe să dezbine. Când simte că puterea îi scapă printre degete, nu se reformează, își aruncă propriul popor unii în alții, ca pe niște câini puși să se sfâșie pentru distragerea atenției.
Asta se întâmplă astăzi în România.