România pare să fi declarat război propriilor mici antreprenori. În loc să fie sprijinite, micile firme românești sunt adesea tratate ca suspecte din oficiu. În loc de parteneriat, primesc controale. În loc de îndrumare, primesc amenințări. Iar în spatele acestui mecanism stă aparatul fiscal, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală.
În România anului 2026 nu te omoară boala. Te omoară statul. Te omoară noroiul, drumul rupt, ambulanța care rămâne blocată la câțiva kilometri de tine, în timp ce viața ta se scurge între două rapoarte de progres trimise la Bruxelles.
Ofițerii, subofițerii și cadrele active ale instituțiilor de forță ale statului român au rostit un jurământ extrem: „Jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții mele.” Un jurământ care nu admite interpretări, amânări sau tăceri convenabile. Un jurământ care nu se suspendă atunci când pericolul nu poartă uniformă militară, ci costum, funcție și discurs oficial.
România trăiește astăzi un paradox grotesc: este probabil singura țară în care o parte a populației se bucură de anularea alegerilor, deși prețul este limpede, taxe mai mari, impozite sufocante și un cetățean transformat în simplu plătitor fără drept de replică. Nu mai vorbim despre ignoranță, ci despre o formă periculoasă de resemnare combinată cu obediență.
Alo, guvernanților care vorbiți despre „creștere economică” în timp ce omorâți economia reală!
Astăzi nu mai e vorba despre greșeli administrative. Este vorba despre decizie politică. Despre un stat condus de oameni care au hotărât că micii întreprinzători sunt sacrificabili.
Stimați domni și doamne ai Justiției,
Vă scriu nu din ură, ci dintr-o oboseală adâncă.
Oboseala celui care privește și așteaptă.
Oboseala celui care încă mai crede că legea ar trebui să apere, nu să strivească.
Ce se întâmplă astăzi cu sindicatele din administrație, sănătate și învățământ nu mai poate fi explicat prin neputință. Este vorba de complicitate. De trădare. De o vânzare lentă, dar constantă, a intereselor celor pe care pretind că îi reprezintă.
Noi, românii care trăim realitatea de zi cu zi, trebuie să spunem lucrurilor pe nume: România se află într-un moment de răscruce. Nu unul spectaculos, nu unul anunțat oficial, ci unul lent și periculos, în care degradarea economică, socială și morală a devenit normă.
Peste o treime dintre români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială unul dintre cele mai mari procente din Uniunea Europeană. Asta nu înseamnă statistici abstracte, ci oameni care nu-și permit mâncare suficientă, medicamente sau facturi plătite la timp. În mediul rural și în orașele mici, sărăcia nu mai este excepție, este regulă.
În România de azi, nu mai este nevoie de o sentință pentru a distruge un om. Este suficientă o acuzație, o etichetă grea și o amplificare mediatică bine dirijată. Cazul lui Călin Georgescu spune mai mult despre fragilitatea spațiului public românesc decât despre omul aflat acum în fața instanței.