Există momente în care tăcerea devine complicitate.
Există momente în care un popor trebuie să se oprească din alergătura zilnică, să lase deoparte propaganda, televiziunile, scandalurile și circul politic și să pună o singură întrebare:
Cine vorbește în numele României și încotro ne duce?
Când ministrul de Externe, Oana Țoiu, declară că România este pregătită să răspundă „atât militar, cât și diplomatic pentru a ne apăra siguranța cetățenilor noștri pe teritoriul nostru”, nu mai vorbim despre o simplă replică diplomatică.
Nu mai vorbim despre o postare pe internet.
Nu mai vorbim despre imagine.
Vorbim despre război.
Vorbim despre militari români.
Vorbim despre copii români.
Vorbim despre familii românești.
Vorbim despre viețile a milioane de oameni.
Și atunci întrebarea devine cutremurătoare:
Cine i-a dat mandatul să vorbească despre un răspuns militar?
Ce știe Oana Țoiu?
Ce știe Guvernul?
Ce știe președintele?
Ce știe Consiliul Suprem de Apărare a Țării?
Și, mai ales:
Ce nu știe poporul român?
Pentru că românii au dreptul la adevăr.
Nu au dreptul doar să plătească taxe.
Nu au dreptul doar să fie chemați la urne.
Nu au dreptul doar să asculte politicieni care le cer sacrificii.
Au dreptul să știe dacă țara lor este împinsă, pas cu pas, declarație cu declarație, într-o escaladare pe care nimeni nu a explicat-o sincer.
RĂZBOIUL NU SE FACE DIN STUDIOURI ȘI NICI DIN POSTĂRI
E foarte ușor să vorbești despre „răspuns militar” atunci când nu tu vei dormi în tranșee.
E foarte ușor să invoci fermitatea atunci când copiii altora ar putea ajunge să plătească prețul.
E foarte ușor să ridici tonul împotriva unei puteri militare atunci când tu ai în spate structuri de protecție, instituții și un aparat de stat.
Dar România nu este un laborator politic.
România nu este o jucărie ideologică.
România nu este o scenă pe care politicienii să-și demonstreze curajul în fața camerelor.
România este o țară de 19 milioane de oameni. Oameni care au familii. Oameni care vor să trăiască. Oameni care nu au fost întrebați dacă sunt pregătiți să devină combustibilul unei confruntări geopolitice.
De aceea întrebăm:
Cu ce este România pregătită să răspundă militar?
Cu ce capacități?
Cu ce strategie?
Cu ce plan?
Cu ce resurse?
Cu ce rezervă?
Cu ce infrastructură?
Cu ce industrie de apărare?
Cu ce mobilizare?
Cu ce pregătire a populației?
Cu ce spitale pregătite pentru un scenariu de criză?
Cu ce adăposturi?
Cu ce logistică?
Sau, poate, cu declarații?
Cu postări?
Cu hashtaguri?
Cu discursuri?
Cu imagine?
Pentru că războiul real nu se câștigă în talk-show-uri.
Războiul nu ține cont de ideologie.
O rachetă nu întreabă dacă ești progresist sau conservator.
Un soldat rănit nu este salvat cu sloganuri.
Un oraș bombardat nu se reconstruiește din discursuri.
ȘI UNDE SUNT SERVICIILE?
Alo!
Unde sunt instituțiile care ar trebui să protejeze siguranța națională?
Unde sunt serviciile de informații?
Unde sunt structurile de analiză?
Unde sunt oamenii care au acces la informații pe care populația nu le vede?
Nu, nimeni nu cere serviciilor să conducă țara.
Nimeni nu cere cenzură.
Dar România are instituții pentru un motiv.
Statul are obligația să prevină amenințările.
Să analizeze riscurile.
Să informeze.
Să protejeze.
Să tragă semnale de alarmă atunci când este nevoie.
Și atunci întrebarea rămâne:
A fost această declarație discutată și asumată la cel mai înalt nivel sau a fost o improvizație periculoasă?
Dacă este poziția oficială a statului român, spuneți românilor!
Dacă există scenarii de răspuns militar, explicați limitele lor!
Dacă există o amenințare iminentă, informați populația!
Iar dacă nu există nimic din toate acestea, atunci de ce se vorbește public, cu atâta ușurință, despre răspuns militar?
În ambele situații există o problemă gravă.
Dacă știe ceva și nu ni se spune, este grav.
Dacă nu știe nimic și vorbește despre război, este la fel de grav.
ROMÂNIA NU ESTE PROPRIETATEA UNEI CLIQUE POLITICE
Cea mai periculoasă boală a clasei politice românești este sentimentul că țara le aparține.
Că România este proprietatea lor.
Că pot decide peste capul populației.
Că pot angaja țara în direcții majore fără să explice nimic.
Că pot cere românilor să suporte consecințele, în timp ce ei rămân în birouri.
Nu!
România nu aparține politicienilor.
România nu aparține președintelui.
Nu aparține Guvernului.
Nu aparține partidelor.
Nu aparține grupurilor de interese.
Nu aparține nimănui din afara granițelor care ar vrea să transforme această țară într-un pion pe tabla geopolitică.
România aparține românilor.
Iar românii nu trebuie tratați ca o masă de manevră.
Nu trebuie anesteziați cu propagandă.
Nu trebuie speriați pentru a accepta orice.
Și nu trebuie împinși spre război prin pași mici, până când într-o zi se vor trezi că decizia a fost deja luată în locul lor.
DOMNULE PREȘEDINTE NICUȘOR DAN, ROMÂNIA ARE NEVOIE DE RĂSPUNSURI
Președintele României nu poate sta în afara acestei discuții.
Dacă ministrul de Externe vorbește despre un răspuns militar, atunci poporul trebuie să știe care este poziția președintelui.
Există o amenințare concretă?
Există un scenariu discutat?
Există o strategie?
Există decizii care nu au fost comunicate?
Sau asistăm la o comunicare politică iresponsabilă?
România nu are nevoie de ambiguități atunci când subiectul este războiul.
Poporul român merită adevărul.
Și îl merită înainte de orice escaladare, nu după.
LEGEA 51/1991 NU ESTE DECORAȚIUNE
Legea privind securitatea națională nu este o piesă de muzeu.
Nu este o formalitate.
Statul român are instituții tocmai pentru că există amenințări reale, interese străine, riscuri, presiuni și pericole.
Dar securitatea națională nu înseamnă doar să supraveghezi amenințările din exterior.
Înseamnă și responsabilitate în interiorul statului.
Înseamnă să nu lași neglijența, improvizația și aventura politică să devină ele însele riscuri.
Alo, servicii! Dacă sunteți treji, vedeți ce se întâmplă?
Alo, responsabili ai siguranței naționale!
Nu vă întrebăm ce informații secrete aveți.
Vă întrebăm dacă mai există cineva în acest stat care înțelege gravitatea cuvântului „război”.
Pentru că oamenii care vorbesc astăzi despre confruntare trebuie să înțeleagă că nu ei vor suporta singuri consecințele.
Le vor suporta românii.
NU MAI AVEM VOIE SĂ DORMIM
Aceasta nu este o chemare la panică.
Este o chemare la luciditate.
România trebuie să fie puternică.
România trebuie să fie pregătită.
România trebuie să-și apere teritoriul.
Dar România trebuie să știe exact pentru ce se pregătește și cine ia deciziile.
Nu putem cere sacrificii fără transparență.
Nu putem cere patriotism fără respect pentru popor.
Nu putem invoca securitatea națională și apoi să ascundem populației deciziile fundamentale.
Și nu putem accepta ca politicienii să se joace cu cele mai grele cuvinte din limba română:
armată. confruntare. răspuns militar. război.
Pentru că, atunci când încep sirenele, nu se mai întoarce nimeni la declarațiile de presă.
Când cade prima bombă, nu mai contează cine a avut cea mai bună imagine.
Când mor oameni, nu mai există sloganuri.
Există doar morminte.
De aceea întrebăm astăzi, cât încă este timp:
Cine conduce România?
Cine ia deciziile?
Cine stabilește limitele?
Cine vorbește în numele nostru?
Și mai ales:
Cine răspunde dacă această țară este împinsă într-o direcție pe care poporul român nu a ales-o niciodată?
Românii nu sunt carne de tun.
România nu este o monedă de schimb.
Și nimeni, absolut nimeni, nu are dreptul să trateze războiul ca pe un instrument de imagine politică.
Alo, România!
Nu mai dormi.
Pentru că atunci când statul începe să vorbească despre război, poporul are obligația să întrebe.
Iar atunci când cei care ar trebui să răspundă tac, întrebările trebuie puse și mai tare.
UNDE ESTE SIGURANȚA NAȚIONALĂ?
UNDE ESTE RESPONSABILITATEA?
ȘI, MAI PRESUS DE TOATE: CINE SE JOACĂ DE-A RĂZBOIUL CU ROMÂNIA?
