România nu este atacată doar atunci când îi sunt încălcate granițele.
România este atacată și atunci când cineva pătrunde în infrastructura statului, îi paralizează instituțiile și poate ajunge la informații despre ceea ce este, poate, cea mai importantă formă de avere a cetățeanului: proprietatea.
De aceea, atacul asupra ANCPI nu poate fi tratat ca o banală problemă informatică.
Nu este o pană de curent.
Nu este o defecțiune de server.
Nu este o neplăcere administrativă.
Este o lovitură dată unei infrastructuri esențiale a statului român.
Și întrebarea care trebuie pusă, chiar dacă deranjează, este simplă:
Cine a vrut să pună România în această situație și de ce?
Când statul nu-și mai poate apăra propriile date
Cadastrul României nu înseamnă niște fișiere uitate pe serverele unei instituții.
Înseamnă proprietăți.
Terenuri.
Case.
Clădiri.
Drepturi.
Tranzacții.
Înseamnă, într-o anumită măsură, harta averii României.
Iar atunci când infrastructura care gestionează aceste informații este atacată și paralizată, avem obligația să ne întrebăm dacă nu cumva miza depășește cu mult simpla extorcare financiară.
Poate fi vorba despre bani.
Poate fi vorba despre date.
Poate fi vorba despre spionaj.
Poate fi vorba despre sabotaj.
Și, dacă ancheta va găsi indicii în acest sens, trebuie cercetată inclusiv ipoteza unei operațiuni cu miză politică sau economică.
Dar un lucru este cert: un stat care nu știe cine a intrat în propriile sisteme și ce a făcut acolo este un stat vulnerabil.
Iar vulnerabilitatea statului român nu este o chestiune de partid.
Este o chestiune de suveranitate.
De ce această tăcere?
Ceea ce ridică și mai multe semne de întrebare este încercarea de a prezenta cazul drept o problemă tehnică ce va fi „rezolvată”.
Când?
Cum?
Cu ce pierderi?
Ce date au fost accesate?
Ce date au fost copiate?
Ce a fost șters?
Ce sisteme au fost compromise?
Cât timp au avut atacatorii acces?
Existau avertismente?
Existau vulnerabilități cunoscute?
Cine trebuia să le remedieze?
Acestea sunt întrebări perfect legitime într-un stat democratic.
Și cu atât mai legitime atunci când vorbim despre informații care privesc proprietatea cetățenilor.
Poporului român nu trebuie să i se ceară să aibă încredere oarbă în comunicate.
Încrederea se câștigă prin transparență.
Lecția de la 6 decembrie 2024
6 decembrie 2024 a arătat României că spațiul digital nu mai este separat de puterea politică.
Alegerile, informația, rețelele, platformele și instituțiile sunt astăzi parte din aceeași arhitectură de putere.
Atunci am văzut cât de vulnerabil poate deveni procesul democratic.
Astăzi vedem cât de vulnerabil poate deveni aparatul administrativ al statului.
Sunt două evenimente diferite.
Dar au o lecție comună:
suveranitatea în secolul XXI înseamnă și controlul asupra infrastructurii digitale.
Un stat care își pierde controlul asupra datelor sale își pierde, încetul cu încetul, și capacitatea de a decide singur.
Iar o Românie care nu-și poate proteja bazele de date strategice este o Românie vulnerabilă în fața oricui are suficientă capacitate tehnică, suficient interes și suficientă lipsă de scrupule.
Cine are interesul?
Aici trebuie să fim lucizi.
Nu știm încă cine se află în spatele atacului.
Și tocmai de aceea nu trebuie să inventăm vinovați.
Dar trebuie să cerem să fie cercetate toate pistele.
Cine câștigă dacă aceste date ajung pe mâna unor infractori?
Cine câștigă dacă tranzacțiile sunt blocate?
Cine câștigă dacă instituțiile statului sunt discreditate?
Cine câștigă dacă cetățeanul începe să creadă că statul nu-și mai poate apăra nici măcar informațiile despre propria lui casă?
Și cine ar putea avea interesul să cunoască în detaliu structura proprietăților din România?
Acestea nu sunt întrebări conspiraționiste.
Sunt întrebări de securitate.
Iar dacă autoritățile nu le pun, presa și societatea trebuie să le pună.
Suveranitatea nu înseamnă doar granițe
Ne-am obișnuit să vorbim despre suveranitate ca despre teritoriu.
Dar teritoriul fără informație nu mai este suficient.
În lumea de astăzi, suveranitatea înseamnă să poți proteja:
teritoriul;
proprietatea cetățenilor;
datele cetățenilor;
infrastructura critică;
instituțiile;
economia;
alegerile;
capacitatea de decizie a statului.
Cine controlează datele poate înțelege o țară.
Cine poate modifica sau distruge infrastructura unei țări îi poate afecta funcționarea.
Iar cine poate face ambele lucruri fără să fie identificat rapid reprezintă o amenințare serioasă.
De aceea, cazul ANCPI trebuie să devină o lecție națională.
România nu trebuie să fie un stat care doar repară după atac
Prea mult timp am acceptat ideea că România trebuie să repare după ce se întâmplă.
După atac.
După fraudă.
După breșă.
După scandal.
După ce datele au plecat.
După ce instituțiile au fost compromise.
Un stat suveran nu poate funcționa permanent în regim de pompier.
Trebuie să prevină.
Trebuie să protejeze.
Trebuie să identifice.
Și, atunci când cineva atacă infrastructura statului, trebuie să aibă capacitatea de a răspunde.
Nu avem nevoie de panică. Avem nevoie de adevăr.
Nu trebuie să acuzăm fără probe.
Dar nici nu trebuie să tăcem din comoditate.
Nu trebuie să construim teorii.
Dar trebuie să cerem anchete.
Nu trebuie să indicăm vinovați înainte ca procurorii și serviciile competente să-și facă treaba.
Dar trebuie să cerem să aflăm cine, cum, când și de ce.
Pentru că problema ANCPI nu este doar despre calculatoare.
Este despre statul român.
Despre proprietatea românilor.
Despre securitatea României.
Și despre capacitatea noastră de a rămâne stăpâni pe propriile instituții și pe propriile date.
La 6 decembrie 2024 am înțeles că suveranitatea democratică poate fi vulnerabilizată prin atacuri și operațiuni desfășurate în spațiul digital.
Cazul ANCPI ne obligă să înțelegem ceva și mai simplu:
dacă nu ne putem apăra datele, nu ne putem apăra pe deplin nici statul.
Iar dacă statul român vrea să ne ceară în continuare încrederea, are o singură cale:
să spună adevărul. Tot adevărul. Până la capăt.
Pentru că România nu este proprietatea unei administrații vremelnice.
România aparține cetățenilor ei.
Iar datele, proprietățile și instituțiile acestei țări nu pot deveni moneda unui război pe care cetățenii nici măcar nu sunt lăsați să-l vadă.
