Trăim într-o țară în care munca nu mai garantează traiul, în care cinstea nu mai aduce siguranță și în care viitorul a devenit un lux. Oamenii simt zilnic cum le este strâns șurubul: taxe mai mari, prețuri mai mari, servicii publice mai proaste. Austeritatea nu mai e un cuvânt din rapoarte economice, e prezentă în frigider, în portofel și în stomac.
A trecut mai bine de un an de la cel mai mare abuz civic comis împotriva românilor după 1989: furtul identității majorității cetățenilor. Nu un incident tehnic. Nu o „eroare administrativă”. Ci un atac sistemic asupra dreptului fundamental de a fi recunoscut ca individ, ca cetățean, ca subiect de drept.
În timp ce prețul aurului, argintului și al metalelor rare explodează pe piețele internaționale, România stă în genunchi. O țară cu resurse uriașe, tratată ca o colonie proastă, condusă de o clasă politică incapabilă să lege două idei economice fără aprobare de partid.
De trei decenii, o clică de indivizi fără vocație, fără rușine și fără competență a transformat statul într-o afacere personală, iar politica într-un mecanism de protecție pentru hoți, impostori și ratați profesional.
Este realitatea crudă: în România de azi, dacă îndrăznești să huidui, ești căutat. Dacă vorbești, ești amendat. Dacă insiști, ești intimidat. Asta nu mai e democrație. Asta e frică organizată.Oameni simpli au huiduit un politician.
România nu mai este o țară în derivă. Este o țară împinsă conștient spre epuizare. Sub masca stabilității și a discursurilor sterile, statul român își strivește propriii cetățeni: clasa muncitoare, micii producători, copiii și bolnavii. Nu din greșeală, ci prin politici cinice și indiferență cronică.
Pentru Transilvania, ziua de 24 ianuarie are o semnificație aparte. Nu este momentul fondator direct al unirii tuturor românilor, dar este începutul drumului care avea să ducă, peste decenii, la România modernă.
România nu este în criză pentru că nu ar avea un lider ales prin voința poporului. România este în criză pentru că, de fiecare dată când apare o șansă reală de schimbare, sistemul reacționează reflex: infiltrează, izolează, trădează.
România traversează una dintre cele mai cinice etape ale sale post-decembriste: o perioadă în care statul a devenit opresorul propriilor cetățeni, iar instituțiile, în loc să apere legea, par să fie folosite ca instrumente de intimidare și jupuire economică. Sub guvernarea Bolojan, românii, în special clasa de mijloc, sunt supuși unei duble pedepse: sărăcire accelerată și teroare instituțională.
Există momente în istoria unei națiuni când tăcerea conducătorilor devine mai zgomotoasă decât orice discurs. Săptămâna care a trecut este un astfel de moment. Românii au vorbit. Clar. Răspicat. Iar dumneavoastră ați ales să nu auziți.