Ce se întâmplă astăzi cu sindicatele din administrație, sănătate și învățământ nu mai poate fi explicat prin neputință. Este vorba de complicitate. De trădare. De o vânzare lentă, dar constantă, a intereselor celor pe care pretind că îi reprezintă.
Noi, românii care trăim realitatea de zi cu zi, trebuie să spunem lucrurilor pe nume: România se află într-un moment de răscruce. Nu unul spectaculos, nu unul anunțat oficial, ci unul lent și periculos, în care degradarea economică, socială și morală a devenit normă.
Peste o treime dintre români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială unul dintre cele mai mari procente din Uniunea Europeană. Asta nu înseamnă statistici abstracte, ci oameni care nu-și permit mâncare suficientă, medicamente sau facturi plătite la timp. În mediul rural și în orașele mici, sărăcia nu mai este excepție, este regulă.
În România de azi, nu mai este nevoie de o sentință pentru a distruge un om. Este suficientă o acuzație, o etichetă grea și o amplificare mediatică bine dirijată. Cazul lui Călin Georgescu spune mai mult despre fragilitatea spațiului public românesc decât despre omul aflat acum în fața instanței.
Trăim într-o țară în care munca nu mai garantează traiul, în care cinstea nu mai aduce siguranță și în care viitorul a devenit un lux. Oamenii simt zilnic cum le este strâns șurubul: taxe mai mari, prețuri mai mari, servicii publice mai proaste. Austeritatea nu mai e un cuvânt din rapoarte economice, e prezentă în frigider, în portofel și în stomac.
A trecut mai bine de un an de la cel mai mare abuz civic comis împotriva românilor după 1989: furtul identității majorității cetățenilor. Nu un incident tehnic. Nu o „eroare administrativă”. Ci un atac sistemic asupra dreptului fundamental de a fi recunoscut ca individ, ca cetățean, ca subiect de drept.
În timp ce prețul aurului, argintului și al metalelor rare explodează pe piețele internaționale, România stă în genunchi. O țară cu resurse uriașe, tratată ca o colonie proastă, condusă de o clasă politică incapabilă să lege două idei economice fără aprobare de partid.
De trei decenii, o clică de indivizi fără vocație, fără rușine și fără competență a transformat statul într-o afacere personală, iar politica într-un mecanism de protecție pentru hoți, impostori și ratați profesional.
Este realitatea crudă: în România de azi, dacă îndrăznești să huidui, ești căutat. Dacă vorbești, ești amendat. Dacă insiști, ești intimidat. Asta nu mai e democrație. Asta e frică organizată.Oameni simpli au huiduit un politician.
România nu mai este o țară în derivă. Este o țară împinsă conștient spre epuizare. Sub masca stabilității și a discursurilor sterile, statul român își strivește propriii cetățeni: clasa muncitoare, micii producători, copiii și bolnavii. Nu din greșeală, ci prin politici cinice și indiferență cronică.