Anul 2026 se conturează ca un moment de cumpănă pentru România. Nu va fi un an ușor – nici social, nici politic, nici geopolitic. Presiunile externe se vor suprapune peste tensiuni interne vechi, iar răbdarea societății va fi pusă la încercare. Într-o lume instabilă, marcată de conflicte, reașezări de putere și crize economice recurente, România nu va fi ocolită de val.
2025 se încheie, nu cu aplauze. Nu cu iluzii. Ci cu oboseală, răni și adevăruri spuse prea târziu sau deloc. A fost un an greu, poate unul dintre cei mai duri ani ai ultimului timp, un an în care am fost forțați să alegem între comoditate și demnitate.
Pe 30 decembrie 2024 a început ceva ce nu mai putea fi oprit. Nu o modă. Nu o manipulare. Nu o „ieșire nervoasă” de moment, așa cum s-a încercat etichetarea ei. Au început protestele suveraniștilor. A început un an de stradă. Un an de frig, de oboseală, de speranță și, mai ales, de revoltă.
Un an în care zeci, sute și apoi mii de oameni au fost prezenți constant în stradă. Aceiași oameni. Aceleași fețe. Aceeași cauză. Un singur nume: Călin Georgescu, președintele ales al României. Un președinte pe care sistemul l-a anulat, nu prin vot, ci prin decizie administrativă, juridică, politică. Prin forță instituțională.
Există oameni pe care te chinui să-i ții în viața ta. Îi aperi, îi înțelegi, le cauți scuze. Până într-o zi, când o greșeală, uneori mică, alteori doar incomodă, devine suficientă ca să te scoată definitiv din inimile lor. Fără explicații. Fără șanse. Doar cu tăcere.
Doamne, dacă mai ai vreun interes pentru această țară, trebuie să fie unul pur arheologic. România nu mai trăiește, ci persistă, iar Crăciunul nu e decât o pauză festivă într-o agonie bine administrată.
Decembrie a venit din nou. La fel ca în fiecare an. Doar că nu ne mai caută. Sau poate ne caută… și nu ne mai găsește.
Ninge rar, aproape deloc. Dar nu asta doare cel mai tare. Ceea ce lipsește nu cade din cer, ci din oameni.
Există o mare minciună care ni se servește obsesiv: aceea că sistemele eșuează din cauza trădătorilor.
Realitatea este exact inversă. Sistemele eșuate există pentru că trădarea este una dintre funcțiile lor de bază.
România nu este amenințată doar de crize externe, conflicte sau schimbări climatice. Este amenințată, zi de zi, de propria incompetență administrativă. Lipsa cruntă de specialiști în domenii strategice a devenit o bombă cu ceas, iar cazul Barajului Paltinu arată cât de aproape suntem de dezastru. Nu vorbim despre un incident izolat, ci despre un eșec sistemic, construit ani la rând de nepăsare, politizare și decizii luate de oameni care nu înțeleg ce administrează.
Există momente în viața publică în care tăcerea devine complicitate. Cazul lui Călin Georgescu este unul dintre ele. Indiferent de simpatii sau antipatii politice, ceea ce asistăm astăzi seamănă mai mult cu o execuție mediatică decât cu un act de justiție autentică. Iar într-un stat care pretinde că respectă statul de drept, această diferență nu este un detaliu, ci o linie roșie.
Anul acesta, Alba Iulia nu mai este doar un simbol. Este un avertisment. Un memento al unei națiuni care riscă să-și uite rădăcinile, în timp ce pretinde că privește spre viitor. În cetatea Marii Uniri, unde cuvintele au devenit istorie, iar jertfa a devenit identitate, înțelegem cât de mult are România nevoie de liniște, demnitate și unitate adevărată, nu declarată.