Doamne, dacă mai ai vreun interes pentru această țară, trebuie să fie unul pur arheologic. România nu mai trăiește, ci persistă, iar Crăciunul nu e decât o pauză festivă într-o agonie bine administrată.
Decembrie a venit din nou. La fel ca în fiecare an. Doar că nu ne mai caută. Sau poate ne caută… și nu ne mai găsește.
Ninge rar, aproape deloc. Dar nu asta doare cel mai tare. Ceea ce lipsește nu cade din cer, ci din oameni.
Există o mare minciună care ni se servește obsesiv: aceea că sistemele eșuează din cauza trădătorilor.
Realitatea este exact inversă. Sistemele eșuate există pentru că trădarea este una dintre funcțiile lor de bază.
România nu este amenințată doar de crize externe, conflicte sau schimbări climatice. Este amenințată, zi de zi, de propria incompetență administrativă. Lipsa cruntă de specialiști în domenii strategice a devenit o bombă cu ceas, iar cazul Barajului Paltinu arată cât de aproape suntem de dezastru. Nu vorbim despre un incident izolat, ci despre un eșec sistemic, construit ani la rând de nepăsare, politizare și decizii luate de oameni care nu înțeleg ce administrează.
Există momente în viața publică în care tăcerea devine complicitate. Cazul lui Călin Georgescu este unul dintre ele. Indiferent de simpatii sau antipatii politice, ceea ce asistăm astăzi seamănă mai mult cu o execuție mediatică decât cu un act de justiție autentică. Iar într-un stat care pretinde că respectă statul de drept, această diferență nu este un detaliu, ci o linie roșie.
Anul acesta, Alba Iulia nu mai este doar un simbol. Este un avertisment. Un memento al unei națiuni care riscă să-și uite rădăcinile, în timp ce pretinde că privește spre viitor. În cetatea Marii Uniri, unde cuvintele au devenit istorie, iar jertfa a devenit identitate, înțelegem cât de mult are România nevoie de liniște, demnitate și unitate adevărată, nu declarată.
Românii se strâng la Alba Iulia. Unii vin cu steaguri, alții cu copiii de mână, alții doar cu un gând tăcut, dar luminos. Și toți poartă în suflet aceeași emoție greu de pus în cuvinte: sentimentul că aici, în acest loc încărcat de istorie, ne regăsim pe noi înșine.
Există o realitate pe care mulți se feresc să o spună cu voce tare: o bună parte din instituțiile statului nu mai sunt gardienii cetățeanului, ci instrumentele prin care acesta este disciplinat, umilit și redus la tăcere. Ele nu mai apără drepturi, ci propriile privilegii. Nu mai servesc oamenii, ci propriul aparat birocratic, tot mai metastazat și tot mai rupt de viața reală.
România nu mai scârțâie. România crapă. Crapă în spitale în care mor oameni cu zile, în școli în care copiii sunt lăsați în frig, în instituții în care competența este o raritate iar mediocritatea a devenit regulă. De prea mult timp ne mințim că „mergem înainte”. În realitate, România cade, iar ritmul accelerat al declinului nu mai poate fi ignorat.
În România ultimului an s-a întâmplat ceva ce a speriat până în măduvă vechile centre de putere: un candidat fără sprijinul partidelor tradiționale, fără armate de consultanți și fără butoanele sistemului în spate a reușit să strângă aproape un sfert din voturile românilor. Într-o țară controlată de rețele vechi, bine cimentate, asta a fost o palmă direct peste fața establishmentului.