Doamne, dacă mai ai vreun interes pentru această țară, trebuie să fie unul pur arheologic. România nu mai trăiește, ci persistă, iar Crăciunul nu e decât o pauză festivă într-o agonie bine administrată.
Românii au ieșit în stradă ca niște condamnați care încă mai cred în dreptul la apel, dar au descoperit că verdictul fusese dat dinainte: tăcere, amânare, dispreț. Puterea nu ne-a înfrânt, pentru că n-a fost nevoie; ne-a lăsat să ne consumăm singuri, strigând într-un vid perfect organizat.
Ne-am cerut drepturile cu o naivitate care astăzi pare ridicolă. Am crezut că vocea contează, că numărul contează, că adevărul are încă greutate. Am aflat, în schimb, că într-o țară epuizată moral, dreptatea e un moft, iar demnitatea un defect de caracter. Cei care au strigat au fost obosiți până la tăcere, cei care au rămas tăcuți au fost recompensați, iar cei care au condus au învățat lecția supremă: poporul poate fi ignorat la nesfârșit fără consecințe.
Apără, Doamne, această țară de oamenii care o administrează ca pe un cadavru încă util. Ocrotește-o de elitele ei cinice, de liderii care confundă funcția cu impunitatea și de instituțiile care au devenit simple decoruri ale eșecului. România nu mai este condusă, este gestionată la minimul necesar pentru a nu se prăbuși zgomotos.
Totul trebuie să funcționeze suficient cât să nu provoace revoltă, dar niciodată destul cât să dea speranță.
E Crăciunul, dar sărbătoarea nu mai spală nimic. Lumina nu mai simbolizează decât o tentativă disperată de a acoperi rușinea. Ne rugăm nu pentru că am crede, ci pentru că nu mai avem cui să ne adresăm.
Dumnezeu a devenit ultimul martor, nu ultimul salvator. Îi vorbim nu cu evlavie, ci cu resentiment, ca unui judecător care a lipsit prea mult timp de la propriul proces.
România nu moare din lipsă de resurse, ci din exces de resemnare. Oamenii nu mai pleacă revoltați, ci scârbiți. Cei care rămân nu mai luptă, ci se adaptează, iar adaptarea aceasta lentă e cea mai eficientă formă de capitulare.
Am ajuns un popor care supraviețuiește biologic și eșuează moral, care se roagă mecanic și acceptă umilința ca pe un dat natural.
Doamne, dacă mai poți face ceva pentru această țară, fă-o împotriva voinței ei. Rupe-i obișnuința cu nedreptatea, distruge-i talentul de a se minți singură și smulge-i confortul toxic al nepăsării.
Pentru că românii nu mai cer mântuire, nici viitor. Cer, în tăcere, o explicație: cum a fost posibil să strige atât de mult și să fie atât de perfect ignorați. Iar Crăciunul nu mai e o sărbătoare, ci o dovadă anuală că nici măcar disperarea nu mai scandalizează pe nimeni.
