Cum putem cere respect, viziune și responsabilitate de la oameni precum Ilie Bolojan sau Nicușor Dan, ori de la oricine trimitem să ne reprezinte, când noi înșine nu mai suntem în stare să ne respectăm între noi?
După luni de austeritate, oamenii nu s-au adaptat. Oamenii s-au micșorat. Și-au micșorat porțiile, dorințele, speranțele. Și, încet, aproape imperceptibil, și-au micșorat și demnitatea — nu pentru că au vrut, ci pentru că au fost împinși.
Declarația colonelului de contrainformații Doru Paraschiv nu este una oarecare. Nu vine de la un politician aflat în campanie, nici de la un comentator de platou.
Doamne, dacă mai ai vreun interes pentru această țară, trebuie să fie unul pur arheologic. România nu mai trăiește, ci persistă, iar Crăciunul nu e decât o pauză festivă într-o agonie bine administrată.
Există o mare minciună care ni se servește obsesiv: aceea că sistemele eșuează din cauza trădătorilor.
Realitatea este exact inversă. Sistemele eșuate există pentru că trădarea este una dintre funcțiile lor de bază.
Românul e specialist în așteptare. A devenit expert fără să-și propună. Ani la rând a stat la cozi, la ghișee, în trafic, în spitale, în fața promisiunilor politicianiste care sună bine doar în campanie. Și, culmea, încă mai crede. Încă mai așteaptă. Încă are răbdare. O răbdare care, în loc să fie semn de înțelepciune, e semnul unui popor obosit, obișnuit să fie luat peste picior.
România de azi nu mai e o țară. E un decor obosit, o scenă pe care se joacă, la nesfârșit, aceeași piesă rușinoasă: politicienii se bat pe putere, iar oamenii se bat pentru supraviețuire. În timp ce guvernanții își numără scaunele și își împart ministerele ca pe niște prăzi de război, adevărata Românie – cea din farmacii, din spitale, din coșurile de gunoi – se prăbușește în tăcere.e
Oamenii ies din nou în stradă. Cu pași grei, dar hotărâți, protestează. Nu pentru un partid, nu pentru o ideologie, ci pentru un principiu simplu: dreptul de a fi auziți. Într-o democrație care și-a pierdut ecoul, românii își strigă nemulțumirile în gol. Dincolo de pancarte, furie sau resemnare, e o întrebare arzătoare care plutește în aer: România, încotro?
Trăim vremuri în care idealurile tinereții par tot mai des înlocuite cu excese, superficialitate și violență. De curând, România a fost zguduită de o tragedie greu de conceput: un băiat a fost bătut până la moarte de alți tineri, la o petrecere care ar fi trebuit să fie o ocazie de bucurie. O viață curmată brutal, o familie distrusă, o societate care se întreabă, din nou, unde greșim?
Domnilor (și doamnelor) care vă ascundeți după sigla Serviciului Român de Informații,
A venit momentul să vă priviți în oglindă – nu cu aroganța funcției, ci cu rușinea faptului că ați abandonat complet interesul României. Tăceți, deși știți. Refuzați să vedeți, deși sunteți plătiți exact pentru asta. Ați devenit o structură oarbă, surdă și complice.