România de azi nu mai e o țară. E un decor obosit, o scenă pe care se joacă, la nesfârșit, aceeași piesă rușinoasă: politicienii se bat pe putere, iar oamenii se bat pentru supraviețuire. În timp ce guvernanții își numără scaunele și își împart ministerele ca pe niște prăzi de război, adevărata Românie – cea din farmacii, din spitale, din coșurile de gunoi – se prăbușește în tăcere.
În farmacii, bătrânii stau cu rețetele în mână ca și cum ar ține în palmă sentința lor. Nu sunt pacienți, sunt condamnați ai unui sistem care le-a furat bătrânețea. Își taie medicamentele după buget, nu după diagnostic. Renunță la tratamente vitale pentru că nu le permit. Iar statul, marele absent, întoarce privirea. Cât despre guvernanți, ei n-au timp de pensionari – sunt prea ocupați să se certe de luni întregi pe banii acelorași pensionari.
Și apoi există cealaltă Românie. Una despre care nimeni nu vrea să vorbească. O Românie care scormonește în gunoaie, căutând pet-uri pentru câțiva lei. Oameni care altădată au muncit zeci de ani, iar acum își măsoară viața în număr de sticle adunate. Ei nu apar în discursuri oficiale. Nu intră în statistici decât ca „vulnerabili”. De parcă vulnerabilitatea ar fi o vină, nu o consecință a nepăsării naționale.
Aceasta este România pe care cei de sus nu o văd, pentru că nu calcă în ea. Pentru ei, România începe și se termină la ușa ministerelor, în studiourile TV, în sălile de conferințe. Acolo se vorbește despre „creștere economică”, „echilibru bugetar”, „reforme strategice”. Dar în țara reală, oamenii își iau medicamentele o zi da, o zi nu. Mănâncă pâine goală. Își pun speranța în câțiva lei strânși din plastic reciclat.
România de azi este o țară care și-a pierdut sufletul. O țară în care bătrânii sunt umiliți, iar politicienii sunt protejați. O țară în care munca de-o viață valorează mai puțin decât o pungă cu PET-uri. O țară în care bătrânețea este o pedeapsă, nu o etapă. O țară în care lacrimile pensionarilor nu mișcă pe nimeni, dar fiecare scaun pierdut în guvern devine subiect național.
Cât timp România își va întoarce spatele propriilor bătrâni, nu avem dreptul să vorbim despre viitor. Nu există viitor într-o țară care își lasă oamenii la marginea disperării. Nu există progres într-un stat care își abandonează seniorii în farmacii sau printre gunoaie. Nu există demnitate într-o națiune care își lasă „eroii muncii” să-și cumpere viața la bucată.
România a ajuns un loc în care diferențele sunt atât de mari, încât nici măcar nu mai pot fi numite „discrepanțe”. Sunt rupturi. Sunt prăpăstii. Și până nu vom construi un pod spre cei uitați, vom continua să ne scufundăm – ca societate, ca popor, ca oameni.
