România nu este o țară mică și nici lipsită de putere, așa cum ni se sugerează adesea. Este o națiune cu rădăcini adânci, cu o istorie care a rezistat imperiilor și cu un potențial care, dacă ar fi valorificat, ar putea să-i asigure un loc demn în lume.
Cum putem cere respect, viziune și responsabilitate de la oameni precum Ilie Bolojan sau Nicușor Dan, ori de la oricine trimitem să ne reprezinte, când noi înșine nu mai suntem în stare să ne respectăm între noi?
Protestele se ridică și cad precum niște respirații inutile ale unui organism obosit. Sindicatele strigă, oamenii ies în stradă, pancartele se agită în vânt, dar totul pare deja consumat înainte de a începe. O revoltă fără destin, o furie fără consecință.
Instabilitatea financiară nu mai este o problemă. Este o condamnare lentă. Nu mai trăim o criză, trăim consecințele ei, zi de zi, în tăcere, fără spectacol, fără revoltă suficientă.
România trăiește astăzi un paradox grotesc: este probabil singura țară în care o parte a populației se bucură de anularea alegerilor, deși prețul este limpede, taxe mai mari, impozite sufocante și un cetățean transformat în simplu plătitor fără drept de replică. Nu mai vorbim despre ignoranță, ci despre o formă periculoasă de resemnare combinată cu obediență.
Ce se întâmplă astăzi cu sindicatele din administrație, sănătate și învățământ nu mai poate fi explicat prin neputință. Este vorba de complicitate. De trădare. De o vânzare lentă, dar constantă, a intereselor celor pe care pretind că îi reprezintă.
Noi, românii care trăim realitatea de zi cu zi, trebuie să spunem lucrurilor pe nume: România se află într-un moment de răscruce. Nu unul spectaculos, nu unul anunțat oficial, ci unul lent și periculos, în care degradarea economică, socială și morală a devenit normă.
Peste o treime dintre români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială unul dintre cele mai mari procente din Uniunea Europeană. Asta nu înseamnă statistici abstracte, ci oameni care nu-și permit mâncare suficientă, medicamente sau facturi plătite la timp. În mediul rural și în orașele mici, sărăcia nu mai este excepție, este regulă.
Declarația colonelului de contrainformații Doru Paraschiv nu este una oarecare. Nu vine de la un politician aflat în campanie, nici de la un comentator de platou.
În timp ce prețul aurului, argintului și al metalelor rare explodează pe piețele internaționale, România stă în genunchi. O țară cu resurse uriașe, tratată ca o colonie proastă, condusă de o clasă politică incapabilă să lege două idei economice fără aprobare de partid.