Decembrie a venit din nou. La fel ca în fiecare an. Doar că nu ne mai caută. Sau poate ne caută… și nu ne mai găsește.
Ninge rar, aproape deloc. Dar nu asta doare cel mai tare. Ceea ce lipsește nu cade din cer, ci din oameni.
Există o realitate pe care mulți se feresc să o spună cu voce tare: o bună parte din instituțiile statului nu mai sunt gardienii cetățeanului, ci instrumentele prin care acesta este disciplinat, umilit și redus la tăcere. Ele nu mai apără drepturi, ci propriile privilegii. Nu mai servesc oamenii, ci propriul aparat birocratic, tot mai metastazat și tot mai rupt de viața reală.
România nu mai scârțâie. România crapă. Crapă în spitale în care mor oameni cu zile, în școli în care copiii sunt lăsați în frig, în instituții în care competența este o raritate iar mediocritatea a devenit regulă. De prea mult timp ne mințim că „mergem înainte”. În realitate, România cade, iar ritmul accelerat al declinului nu mai poate fi ignorat.
România nu se destramă din lipsă de frumusețe, resurse sau oameni capabili. România se destramă din altceva, mai toxic și mai greu de recunoscut: din oboseală. Iar această oboseală nu e a țării – e a noastră.
O oboseală născută din promisiuni trădate, din cinismul clasei politice, din nepăsarea colectivă, din fuga continuă după o viață normală pe care mulți au găsit-o doar peste granițe.
Românii nu mai sunt contribuabili. Nu mai sunt cetățeni. Au devenit ținte. Ținte ale unui stat care, în loc să-și curețe propriul aparat de risipă, nesimțire și privilegii, alege cea mai lașă soluție: să stoarcă populația până la ultimul leu.
România de azi nu mai e o țară. E un decor obosit, o scenă pe care se joacă, la nesfârșit, aceeași piesă rușinoasă: politicienii se bat pe putere, iar oamenii se bat pentru supraviețuire. În timp ce guvernanții își numără scaunele și își împart ministerele ca pe niște prăzi de război, adevărata Românie – cea din farmacii, din spitale, din coșurile de gunoi – se prăbușește în tăcere.e
România nu este condusă prost. România este lăsată să se degradeze de un popor care a uitat să mai fie popor. Trăim într-o țară în care nu doar politicienii își bat joc de noi — ci și noi înșine, prin fiecare clipă de tăcere.
Vă scriu această scrisoare cu gând bun, cu respect și cu dorința sinceră de a vă transmite un mesaj de încurajare. Trăim într-o perioadă în care mulți oameni se simt obosiți, dezorientați sau lipsiți de repere. Tocmai de aceea, vocile care pun accent pe inimă, pe adevăr și pe chemarea către o conștiință trează rămân necesare.
Vă scriu dintr-un loc al sufletului unde nu ajung nici politica, nici strategia, nici discursurile. Vă scriu din durerea unui român care, ca și dumneavoastră, a simțit ce înseamnă să fii trădat. Nu de străini. Nu de adversari. Ci de cei care îți dau mâna cu zâmbetul pe buze și pumnalul ascuns la spate.
Într-o țară în care curajul este pedepsit, iar conformismul este răsplătit cu funcții și imunități, România pare astăzi mai aproape de un regim al arbitrariului decât de o adevărată democrație. Poporul român, cu răbdarea lui istorică, este astăzi în genunchi: nu în fața dușmanului extern, ci în fața unei clase politice și birocratice care pare că și-a pierdut complet busola morală și națională.