4 mai. Într-o țară care și-a pierdut de mult busola morală, votul a devenit nu un drept, ci un ritual al confuziei. O obligație mecanică într-un teatru în care actorii s-au schimbat prea rar, iar piesa s-a jucat prea des. Și totuși, azi România votează.
S-a încheiat, în sfârșit, una dintre cele mai murdare campanii electorale din ultimii ani. Un spectacol grotesc, fără onoare, fără idei, fără respect pentru cetățean. În loc de viziuni pentru viitor, am asistat la o luptă de stradă în costume scumpe, plină de atacuri personale, minciuni repetate cu nerușinare și trădări care au sfidat nu doar logica, ci și bunul-simț.
Noi, cei care simțim România nu doar ca un pământ, ci ca o mamă, ca un dor, ca o durere ce arde adânc în suflet, rostim astăzi, cu umilință, un cuvânt greu și sacru:
Joia Mare, în credința creștină, marchează începutul patimilor lui Hristos. Trădarea, suferința și sacrificiul sunt teme fundamentale ale acestei zile. Dar pentru români, anul acesta, Joia Mare nu mai e doar despre patimile trecutului religios. E despre patimile prezentului politic, despre o națiune înșelată, despre o trădare colectivă care se petrece nu în grădina Ghetsimani, ci în birourile clasei politice, în studiourile televiziunilor captive și în tăcerea vinovată a instituțiilor.
Săptămâna Patimilor ar trebui să fie despre introspecție, liniște și renaștere. Dar în România, este din nou despre haos. Nu cel al străzilor, ci al celor care cred că politica este un joc murdar și că votul este o simplă formalitate. În plin post, ni se servesc scandaluri. În loc de smerenie, avem spectacol. Iar în loc de lideri, avem pretendenți disperați să ocupe un fotoliu pe care nu îl merită și care nu le aparține.
Într-o Românie care fierbe sub presiunea corupției, incompetenței și abuzurilor, Serviciul Român de Informații se dovedește, paradoxal, una dintre cele mai pasive și inutile instituții ale statului. Deși în interiorul său se află oameni pregătiți, minți sclipitoare din toate domeniile – de la IT la geopolitică – rezultatele lipsesc cu desăvârșire. Iar când țara are nevoie de acțiune, de demascarea rețelelor toxice care paralizează România, SRI-ul tace. Grav. Periculos. Rușinos.
România nu mai este o țară, ci un circ condus de mafioți în costume scumpe, o cloacă de analfabeți și infractori care s-au cocoțat la putere și fac legea după bunul plac. Constituția? O bucată de hârtie folosită pe post de hârtie igienică de politicienii corupți. Justiția? Un instrument de teroare, folosit nu pentru a pedepsi hoții adevărați, ci pentru a zdrobi vocile incomode.
România este jefuită, umilită și vândută la bucată de o clasă politică formată din hoți, impostori și lași. Nu există onoare, nu există patriotism, nu există nici măcar o urmă de rușine în ochii celor care ar trebui să ne reprezinte. Sunt niște mercenari ai intereselor obscure, niște cadavre morale care se vând la cel mai mic preț.
Și, poate cel mai trist, ajungem să realizăm că, așa cum spunea un critic, Învierea Lui nu e, din păcate, și învierea noastră.Suntem în Postul Paștelui, un timp al curățirii sufletești, al iertării, al speranței. Dar ce speranță mai are România, când e condamnată nu de un dușman din afară, ci de propriii săi oameni? Ne pierdem ca neam nu din cauza unui virus, nu din cauza vreunei conspirații mondiale, ci din cauza lașității și trădării din interior.
România nu este doar o țară dezbinată. Este o țară moartă pe dinăuntru. Un cadavru care se descompune lent sub propria greutate de minciună, hoție și lașitate. O nație fără coloană vertebrală, fără onoare, fără rușine. Oameni care își scuipă semenii pentru un avantaj de nimic, care își vând sufletul pentru o firimitură, care își calcă în picioare principiile – dacă le-au avut vreodată.