Într-o Românie care fierbe sub presiunea corupției, incompetenței și abuzurilor, Serviciul Român de Informații se dovedește, paradoxal, una dintre cele mai pasive și inutile instituții ale statului. Deși în interiorul său se află oameni pregătiți, minți sclipitoare din toate domeniile, de la IT la geopolitică, rezultatele lipsesc cu desăvârșire. Iar când țara are nevoie de acțiune, de demascarea rețelelor toxice care paralizează România, SRI-ul tace. Grav. Periculos. Rușinos.
Protestele ultimelor luni, masive, pașnice, motivate de dorința sinceră de a curăța sistemul, au fost nu doar ignorate de SRI, ci chiar folosite uneori ca pretext de diversiuni și manipulări. În loc să protejeze cetățeanul onest, SRI a asistat impasibil la deturnarea mesajului public, la intoxicarea spațiului mediatic cu minciuni și la infiltrarea structurilor statului de către grupuri de interese.
În timp ce românii ieșeau în frig să-și ceară drepturile, să apere democrația și să oprească prăbușirea totală a țării, SRI-ul era ocupat să scrie rapoarte sterile și să mimeze preocuparea pentru „siguranța națională”. Dar ce siguranță poate exista într-o țară în care serviciul de informații se teme să spună adevărul? În care oamenii plătiți să apere interesele statului aleg confortul politic în locul acțiunii?
Este inadmisibil ca o structură cu atâtea resurse, privilegii și putere să devină o fantomă birocratică într-un moment critic. Pasivitatea SRI nu mai poate fi justificată. Tăcerea lor nu este neutralitate este complicitate. Iar în fața unei țări care se zbate între colaps și renaștere, complicitatea nu e o greșeală, e o trădare.
