Săptămâna Patimilor ar trebui să fie despre introspecție, liniște și renaștere. Dar în România, este din nou despre haos. Nu cel al străzilor, ci al celor care cred că politica este un joc murdar și că votul este o simplă formalitate. În plin post, ni se servesc scandaluri. În loc de smerenie, avem spectacol. Iar în loc de lideri, avem pretendenți disperați să ocupe un fotoliu pe care nu îl merită și care nu le aparține.
Țara trăiește într-o incertitudine cronică. Politicienii fac scenarii, partidele vânează poziții, iar cetățeanul, din ce în ce mai obosit, privește neputincios o luptă care nu mai are nimic de-a face cu interesul național. Totul e despre ei. Despre cum să prindă un loc, cum să închidă o listă, cum să mai păcălească încă o dată.
Este revoltător cât de puțin le pasă. Săptămâna Mare devine o mască sub care se ascund ambițiile personale, trădările și cinismul. Niciunul nu vorbește despre popor. Despre sărăcie. Despre tinerii care pleacă. Despre bătrânii uitați. Despre România reală.
Iar oamenii? Sunt copleșiți. Nu mai știu în cine să creadă, dar știu foarte bine în cine să nu mai creadă. Le-au fost furate speranțele prea des. Le-au fost vândute iluzii în ambalaje strălucitoare și goale.
Un lucru trebuie să fie limpede: Turul doi – la fel ca orice decizie importantă – nu vine de la americani, de la ruși sau de la marile puteri. Vine din adâncul voinței românului care nu mai acceptă să fie mințit. Votul lui nu este o glumă. Este ultimul bastion al demnității. Iar dacă și el se prăbușește, atunci nu mai rămâne nimic.
România nu are nevoie de promisiuni. Are nevoie de curățenie. De adevăr. De tărie. De oameni care nu tremură în fața responsabilității. Poate că Învierea începe tocmai prin refuzul de a mai accepta această mizerie cu zâmbetul pe buze.
Ajunge.
