Decembrie a venit din nou. La fel ca în fiecare an. Doar că nu ne mai caută. Sau poate ne caută… și nu ne mai găsește.
Ninge rar, aproape deloc. Dar nu asta doare cel mai tare. Ceea ce lipsește nu cade din cer, ci din oameni.
Orașul e luminat ca pentru o sărbătoare mare. Atât de luminat încât nu se mai vede întunericul din noi.
Bisericile sunt pline, semn că știm unde ar trebui să fim. Sufletele, însă, rămân goale, semn că nu mai știm de ce.
Pe străzi e liniște. Nu liniștea Crăciunului, ci tăcerea unei oboseli colective.
Oamenii nu se mai privesc, se evită. Nu se mai salută, se verifică. Nu se mai ajută, se măsoară. Altădată, decembrie ne aduna. Astăzi ne ține ocupați.
Atât de ocupați încât nu mai avem timp pentru ceea ce contează — doar pentru ceea ce trebuie plătit.
Vorbește toată lumea despre sărbători. Dar trăiește prea puțină lume Crăciunul.
L-am transformat într-un termen-limită, într-o listă, într-o cursă.
Am împachetat sensul în hârtie colorată și l-am uitat sub brad.
Nașterea Mântuitorului trece pe lângă noi ca un eveniment minor.
Nu pentru că nu am știut data. Ci pentru că nu mai avem loc în inimă.
Nu mai avem vreme să zâmbim — zâmbetul nu aduce profit.
Nu mai avem vreme să dăruim — generozitatea nu se măsoară.
Nu mai avem vreme să fim buni — bunătatea nu se promovează.
Și totuși, Crăciunul vine.
Nu cu zgomot.
Nu cu reclame.
Nu cu pretenții.
Vine și bate încet la ușă.
Dar noi suntem prea ocupați să verificăm telefonul ca să auzim.
