Noi, cei care simțim România nu doar ca un pământ, ci ca o mamă, ca un dor, ca o durere ce arde adânc în suflet, rostim astăzi, cu umilință, un cuvânt greu și sacru:
Joia Mare, în credința creștină, marchează începutul patimilor lui Hristos. Trădarea, suferința și sacrificiul sunt teme fundamentale ale acestei zile. Dar pentru români, anul acesta, Joia Mare nu mai e doar despre patimile trecutului religios. E despre patimile prezentului politic, despre o națiune înșelată, despre o trădare colectivă care se petrece nu în grădina Ghetsimani, ci în birourile clasei politice, în studiourile televiziunilor captive și în tăcerea vinovată a instituțiilor.
Într-o Românie care fierbe sub presiunea corupției, incompetenței și abuzurilor, Serviciul Român de Informații se dovedește, paradoxal, una dintre cele mai pasive și inutile instituții ale statului. Deși în interiorul său se află oameni pregătiți, minți sclipitoare din toate domeniile – de la IT la geopolitică – rezultatele lipsesc cu desăvârșire. Iar când țara are nevoie de acțiune, de demascarea rețelelor toxice care paralizează România, SRI-ul tace. Grav. Periculos. Rușinos.
Corupția din România nu este o problemă constantă. Nu! Ea este, de fapt, o problemă cu termen de valabilitate. Cu excepția perioadelor de campanie electorală, corupția din rândul politicienilor dispare, iar totul pare perfect. Apoi, cu o sincronizare perfectă, la începutul fiecărei campanii, dosarele de corupție explodează ca niște bombe care distrug imaginea adversarilor politici. Ce coincidență!
România nu are o campanie electorală. Are un simulacru, o farsă jalnică pusă în scenă de aceiași politicieni care de 30 de ani ne fură nu doar banii, ci și speranța. Deși startul oficial al campaniei nu a fost dat, candidații s-au aruncat în arenă ca niște șacali, călcând în picioare orice regulă. Însă, în spatele acestui spectacol grotesc, realitatea este una singură: nu avem lideri, ci doar impostori care se copiază între ei.
România nu este doar o țară dezbinată. Este o țară moartă pe dinăuntru. Un cadavru care se descompune lent sub propria greutate de minciună, hoție și lașitate. O nație fără coloană vertebrală, fără onoare, fără rușine. Oameni care își scuipă semenii pentru un avantaj de nimic, care își vând sufletul pentru o firimitură, care își calcă în picioare principiile – dacă le-au avut vreodată.
Românii au devenit experți într-un sport periculos: uitarea rapidă. Nu doar că trecem nepăsători peste nedreptăți și trădări, dar parcă am ajuns să ne mândrim cu amnezia colectivă care ne roade identitatea națională.
Ziua de 26 februarie 2025 marchează un moment de cotitură pentru România. Nu doar pentru că un om, Călin Georgescu, a fost ridicat ca un infractor din trafic, ci pentru că am asistat, încă o dată, la un spectacol sinistru pus în scenă de un sistem bolnav de putere, disperat să-și mențină controlul cu orice preț.
Incertitudinea și evenimentele urmate alegerilor prezidențiale în loc să construiască o Românie mai clară, au scos la suprafață o realitate sumbră: ura a devenit principalul limbaj al dialogului public. Ceea ce frapează, însă, nu e doar radicalizarea ambelor tabere, ci mai ales felul în care o parte a celor ce se autoproclamă pro-europeni și progresiști au ajuns să îmbrățișeze exact armele pe care pretind că le condamnă: insulta, disprețul și agresivitatea verbală.
La 35 de ani de la Revoluție, România continuă să fie scena unor strigăte disperate de libertate. Este o realitate crudă, un ecou amar al trecutului care refuză să devină istorie. Ne place să ne amăgim cu ideea că suntem o democrație consolidată, parte din Uniunea Europeană, cu drepturi garantate și perspective de viitor. În realitate, fiecare protest, fiecare scandare de pe străzile orașelor noastre arată că libertatea rămâne, pentru mulți, doar un ideal.