România nu este doar o țară dezbinată. Este o țară moartă pe dinăuntru. Un cadavru care se descompune lent sub propria greutate de minciună, hoție și lașitate. O nație fără coloană vertebrală, fără onoare, fără rușine. Oameni care își scuipă semenii pentru un avantaj de nimic, care își vând sufletul pentru o firimitură, care își calcă în picioare principiile – dacă le-au avut vreodată.
Românul nu este unit. Nu a fost niciodată. A fost mereu doar un supraviețuitor mizerabil, gata să își trădeze fratele pentru un blid de linte. Îl vede pe celălalt căzând și nu doar că nu-l ajută, dar îi mai dă și un șut. Asta suntem. O haită de hiene egoiste, fără niciun Dumnezeu, fără nicio onoare.
Ne plângem că suntem conduși de hoți? Noi i-am pus acolo. Noi le-am aplaudat discursurile, noi le-am înghițit minciunile, noi le-am făcut jocul. Pentru că, în realitate, noi nu vrem dreptate. Noi vrem să furăm și noi. Ne uităm cu ciudă la cei care au mai mult, dar nu pentru că vrem corectitudine, ci pentru că vrem să fim în locul lor. Dacă ni s-ar da puterea, am fura mai rău decât ăia pe care îi blestemăm.
Și în tot acest haos, unde este conștiința națională? Unde este răscoala? Unde sunt oamenii cu sânge în vene? Nicăieri. România e țara în care toți tac. Toți înghit. Toți se resemnează. Își văd de bucățica lor, își ling rănile în colțul lor mizerabil și speră că nu vor fi ei următorii călcați în picioare.
Noi nu suntem un popor. Suntem o adunătură de indivizi care se urăsc reciproc. Ne bucurăm de răul altuia. Trăim în întuneric și îl alegem conștient. Ne place mocirla, ne place să ne târâm, ne place să fim slugi. România nu e o țară furată. România e o țară predată de propriii ei oameni. Și poate că asta și merităm.
