România a fost scuipată în față. Iar scuipatul poartă parafa celor nouă judecători ai Curții Constituționale. Nu mai e o metaforă. Este o realitate crudă, rece, rușinoasă: transparența a murit, oficial, în România.
Au trecut șapte luni de tăcere și deziluzie. Șapte luni în care România a fost ținută pe perfuzii, între agonie și moarte clinică. Iar acum, când „noul” președinte a fost înscăunat, ne dăm seama că, de fapt, nimic nu s-a schimbat. Puterea a fost predată tot în mâinile celor care au furat, distrus și umilit această țară timp de trei decenii. Totul cu un zâmbet fals, sub faldurile unei democrații de carton și ale unei Europe care ne cere să renunțăm la ce mai avem românesc în noi.
Într-o Românie care își dă ultima suflare democratică, nouă domni și doamne îmbrăcați în robe grele și înfumurare și-au asumat rolul de preoți ai unui cult sinistru: cultul obedienței față de putere. În sala solemnă a Curții Constituționale nu s-a mai auzit de ceva vreme vocea Constituției. Doar sunetul stilourilor care semnează la comandă, fără să clipească, fără să gândească.
După șase luni de luptă acerbă pentru suveranitatea României, cortina cade peste o confruntare electorală care a ținut o țară întreagă cu sufletul la gură. În finală, doi tineri candidați s-au ridicat din tumultul acestei bătălii politice: Nicușor Dan, simbolul orientării pro-europene, și George Simion, vocea aprinsă a suveranismului românesc.
Astăzi, românii se întorc la urne. Nu din voință, ci din necesitate. Pentru că în ultimele șapte luni am fost furați. Ne-au fost anulate voturile, ne-a fost ignorată vocea, ne-a fost batjocorită democrația.
4 mai. Într-o țară care și-a pierdut de mult busola morală, votul a devenit nu un drept, ci un ritual al confuziei. O obligație mecanică într-un teatru în care actorii s-au schimbat prea rar, iar piesa s-a jucat prea des. Și totuși, azi România votează.
S-a încheiat, în sfârșit, una dintre cele mai murdare campanii electorale din ultimii ani. Un spectacol grotesc, fără onoare, fără idei, fără respect pentru cetățean. În loc de viziuni pentru viitor, am asistat la o luptă de stradă în costume scumpe, plină de atacuri personale, minciuni repetate cu nerușinare și trădări care au sfidat nu doar logica, ci și bunul-simț.
Ceea ce vedem zilele acestea NU sunt alegeri. Sunt o bătaie de joc la adresa inteligenței noastre. Un spectacol grotesc între mafii politice care se luptă pentru ciolan, NU pentru viitorul românilor. Toate aceste conflicte nu fac decât să arate un singur lucru: sistemul este putred până la os.
Faptul că UDMR își cere „dreptul” de a numi un judecător la Curtea Constituțională este o dovadă clară că politicienii români, indiferent de partid, nu mai înțeleg – sau aleg să ignore – ce ar trebui să fie CCR: un bastion al echilibrului, nu o anexă de partid.
Române, cât mai taci? Cât mai stai cu capul plecat, ca și cum n-ai avea istorie, credință, sânge de erou în tine? Hristos a chemat acest neam nu la tăcere, ci la viață. Și tu, cu ce-i răspunzi? Cu nepăsare? Cu lene? Cu “lasă că merge și-așa”?