Române, cât mai taci? Cât mai stai cu capul plecat, ca și cum n-ai avea istorie, credință, sânge de erou în tine? Hristos a chemat acest neam nu la tăcere, ci la viață. Și tu, cu ce-i răspunzi? Cu nepăsare? Cu lene? Cu “lasă că merge și-așa”?
Țara asta n-a fost clădită pe indiferență, ci pe jertfă. N-am ajuns până aici ca să ne vindem sufletul pe doi arginți. Bisericile încă bat clopotele, dar tu le mai auzi? Crucea încă stă pe dealuri, dar ție ți-e rușine s-o porți.
România nu moare, dar e rănită. Nu de alții, ci de noi. De fiecare dată când alegem minciuna în locul adevărului, lenea în locul muncii, disprețul în locul iubirii, o mai lovim o dată. Și totuși, Dumnezeu n-a plecat. Ne așteaptă. HRISTOS A ÎNVIAT – și nu o dată, ci mereu.
Române drag, ia-ți inima în piept și ridică-te! În casa ta, pune iar rugăciunea în capul mesei. În inima ta, lasă-l pe Hristos să locuiască, nu doar să bată. În jurul tău, fă lumină, nu scandal.
Noi nu suntem pierduți. Doar adormiți. Dar cine a fost trezit de glasul Cerului, nu mai poate trăi ca înainte.
Astăzi e ziua în care să te ridici. Să-ți înțelegi menirea. Să fii român cu fruntea sus, dar cu genunchii plecați în fața Celui ce te-a iubit dintotdeauna. Nu pentru că e ușor. Ci pentru că e ADEVĂRAT.
HRISTOS A ÎNVIAT. Răspunde, Românie. Până nu e prea târziu.
