Într-o Românie care își dă ultima suflare democratică, nouă domni și doamne îmbrăcați în robe grele și înfumurare și-au asumat rolul de preoți ai unui cult sinistru: cultul obedienței față de putere. În sala solemnă a Curții Constituționale nu s-a mai auzit de ceva vreme vocea Constituției. Doar sunetul stilourilor care semnează la comandă, fără să clipească, fără să gândească.
Contestații? Argumente juridice? Drepturi fundamentale? Nu e loc de așa ceva în România urgentă. Trebuie repede validat președintele, ca nu cumva democrația să își revină din comă și să își ceară drepturile. Așa că, în cel mai pur stil totalitar cu față zâmbitoare de stat de drept, cei nouă au făcut ce-au știut mai bine: au îngropat adevărul sub graba oficială.
N-au citit. N-au analizat. Dar au decis. Ca niște automate programate, au „judecat” în viteză. Judecata de Apoi pentru Constituție. Un fel de proces în stil sovietic, dar cu traducere în limbaj juridic: „constatăm că totul e constituțional, pentru că așa trebuie”.
Ce s-a întâmplat în zilele acelea nu e doar o trădare instituțională. E o batjocură națională. România n-a fost doar pusă în genunchi, ci în patul de spital, pe aparate, cu verdictul: moarte cerebrală constituțională. Medicii? Cei nouă. Bolnavul? Legea fundamentală. Asasinii morali? Puterea, presa aservită și tăcerea noastră.
Ce au făcut ei n-a fost doar un act de neglijență. A fost premeditare în forma continuată. Protejați de servicii, apărați de o presă care latră doar când i se spune, CCR-ul și-a permis luxul suprem al impostorului: să calce în picioare legi scrise cu sângele revoluției, să le mototolească și să le folosească, la propriu, pe post de hârtie de împachetat interese.
Suntem în punctul în care nu mai putem întreba „unde mergem?”, pentru că ne-am întors de unde am plecat. Suntem din nou în 1989, dar fără curajul de atunci. Avem un popor anesteziat, o democrație fără suflu și o clasă constituțională care ține loc de Securitate cu diplomă.
Dar poate mai există o șansă. Poate că moartea Constituției va trezi ceva în noi. Poate că vom înțelege că atunci când justiția devine slugă, singurul tribunal care mai rămâne suntem noi, cetățenii. Iar tăcerea noastră de azi e complictatea de mâine.
A venit vremea să vorbim. Să arătăm cu degetul. Să cerem. Să protestăm. Să strigăm, dacă trebuie, în fața unei Curți care a uitat ce înseamnă cuvântul „Curaj”.
Pentru că, altfel, vom ajunge curând să învățăm Constituția doar din manuale de istorie – la capitolul „experimente eșuate”.
