Românii au devenit experți într-un sport periculos: uitarea rapidă. Nu doar că trecem nepăsători peste nedreptăți și trădări, dar parcă am ajuns să ne mândrim cu amnezia colectivă care ne roade identitatea națională.
În ultimele trei luni, două lovituri de stat au avut loc în România. Două! Și ce-am făcut noi? Am urlat două zile pe rețele sociale, ne-am prefăcut că suntem șocați, apoi ne-am întors cuminți la bârfele zilnice și la spectacolul grotesc oferit de postacii de serviciu. Nimic nu ne revoltă până la capăt. Totul devine doar o altă știre care moare înainte să apuce să prindă rădăcini în conștiința noastră.
Furtul tezaurului României — un act nu doar de jefuire materială, ci de mutilare simbolică a identității naționale — a fost și el transformat într-o simplă poveste de tabloid, bună de discutat la o cafea și uitată până la cină. Când s-a vorbit despre importanța culturală și istorică a tezaurului, părea că în sfârșit există o trezire la realitate. Dar n-a durat. Ca de obicei, indignarea noastră e de unică folosință.
Și acum? Acum, armatele de postaci politici și-au găsit o nouă jucărie: Călin Georgescu. Nu mai e timp pentru discuții despre tezaur, identitate națională sau demnitate colectivă — acum misiunea lor este clară: să-l linșeze mediatic pe Georgescu, pentru că așa le-au dictat stăpânii din umbră. E un atac organizat, programat, executat cu o furie artificială care ascunde adevăratele probleme ale țării.
Și noi? Noi, poporul? Tăcem. Dăm like și share, fără să gândim, fără să ne întrebăm: de ce se schimbă atât de repede direcția urii? Cui folosește această manipulare continuă? De ce suntem atât de ușor de distras?
Adevărul este unul dureros: românul uită. Uită cine l-a furat, cine l-a trădat, cine i-a călcat în picioare istoria. Uită ce înseamnă să lupți pentru identitatea națională. Nu pentru slogane goale sau festivisme de fațadă, ci pentru o memorie colectivă vie, care să nu mai permită ca aceleași trădări să se repete la nesfârșit.
Atât timp cât rămânem un popor fără memorie, vom fi doar un pion pe tabla de șah a celor care ne conduc prin frică și uitare. Vom continua să asistăm pasivi la furtul a tot ce avem — de la tezaur, la demnitate — până când nu ne va mai rămâne nimic, nici măcar umbra a ceea ce am fost odată.
Asta vrem? Să fim un popor care uită tot și iartă tot, până când dispare cu totul?
