Ieri vorbeam despre cum, în România, corupția iese la suprafață doar în campaniile electorale – parcă doar atunci ne mai amintim că ceva nu funcționează. Astăzi aș vrea să abordez un alt fenomen tot mai vizibil: electoratul din spatele tastaturii. Nu cel informat și curios, ci acela care reacționează din impuls, cu ură și superficialitate, de fiecare dată când dă peste o opinie care nu-i convine.
Declarația președintelui ales Călin Georgescu reflectă o viziune clară și curajoasă asupra realităților geopolitice și a presiunilor externe care apasă asupra României. Visul său de „libertate și demnitate pentru poporul român” nu este doar o formulare idealistă, ci un angajament ferm față de suveranitatea națională și independența decizională a țării. Atragerea atenției asupra interferențelor străine, fie ele americane, franceze sau de altă natură, nu este o simplă teorie, ci o invitație la luciditate și la reafirmarea interesului național ca prioritate absolută.
Interviul mult așteptat dintre Călin Georgescu și jurnalistul american Tucker Carlson a fost reprogramat, stârnind controverse și speculații în rândul susținătorilor și criticilor deopotrivă. Acest interviu, considerat de mulți o adevărată „bombă” mediatică, urma să dezvăluie informații esențiale despre manevrele destinate să blocheze desfășurarea turului doi al alegerilor și despre încercările sistemului de a-l împiedica pe Georgescu să candideze la viitoarele alegeri prezidențiale.
Și, poate cel mai trist, ajungem să realizăm că, așa cum spunea un critic, Învierea Lui nu e, din păcate, și învierea noastră.Suntem în Postul Paștelui, un timp al curățirii sufletești, al iertării, al speranței. Dar ce speranță mai are România, când e condamnată nu de un dușman din afară, ci de propriii săi oameni? Ne pierdem ca neam nu din cauza unui virus, nu din cauza vreunei conspirații mondiale, ci din cauza lașității și trădării din interior.
Există momente în istorie când tăcerea unui popor nu mai este semn de înțelepciune, ci de complicitate la propria ruină. România de astăzi nu mai suferă, ci agonizează în liniște, ca un muribund care și-a acceptat sfârșitul, uitând că încă mai are un trup, încă mai are o voce.
România se află într-un moment critic, în care justiția internă nu mai poate garanta respectarea Constituției, iar deciziile contradictorii ale instituțiilor cheie demonstrează un sistem corupt și ineficient. Cazul excluderii lui Călin Georgescu din alegeri și intervenția BEC într-un proces care nu intra în atribuțiile sale reprezintă nu doar o încălcare a legii, ci și o problemă care poate escalada la nivel internațional.
Ceea ce s-a întâmplat în fața Biroului Electoral Central (BEC) după respingerea candidaturii lui Călin Georgescu nu este doar o revoltă de stradă, este dovada clară că România a alunecat oficial într-o dictatură politică.
Într-o Românie în care zgomotul minciunilor și al manipulării pare să acopere orice urmă de adevăr, un om a reușit să se ridice deasupra acestui haos, nu prin scandal sau promisiuni goale, ci prin eleganță, calm și demnitate. Numele lui este Călin Georgescu — și indiferent de ce urmează în aceste zile de foc, un lucru este clar: a intrat deja în inimile românilor.
România asistă, din nou, la un spectacol dezgustător pus în scenă de o clasă politică bolnavă, disperată să nu-și piardă privilegiile. Candidatura lui Călin Georgescu a devenit un declanșator pentru întreaga mafie politico-mediatică, care reacționează ca un animal hăituit: violent, irațional și periculos.
Am ajuns în cel mai josnic punct al istoriei noastre recente, acolo unde sistemul corupt și disperat calcă în picioare onoarea și decența doar pentru a-și apăra marionetele și a-și elimina adversarii incomozi. Ultimul episod de-a dreptul halucinant: încercarea penibilă de a-l discredita pe Călin Georgescu prin asocierea sa cu grupări extremiste — o acuzație aberantă, ridicolă și fără nicio bază reală.