Există oameni pe care te chinui să-i ții în viața ta. Îi aperi, îi înțelegi, le cauți scuze. Până într-o zi, când o greșeală, uneori mică, alteori doar incomodă, devine suficientă ca să te scoată definitiv din inimile lor. Fără explicații. Fără șanse. Doar cu tăcere.
Apoi vin sărbătorile. Și, brusc, aceiași oameni devin mai buni. Se roagă. Aprind lumânări. Se uită spre cer sperând că Dumnezeu va repara ceea ce ei au refuzat să repare la timp. Își spală conștiința într-o rugăciune scurtă, dar uită complet de sufletul pe care l-au rănit. Pentru că despre el nu se vorbește. El nu e parte din ritual.
Suntem în ajunul Crăciunului. Ne urăm „sărbători fericite” din reflex, nu din inimă. Și ajungi să realizezi ceva incomod: e mai ușor și mai sincer să urezi binele unui străin decât celor pe care i-ai iubit. Străinii nu te-au trădat, nu te-au judecat, nu te-au abandonat la prima greșeală.
Sărbătorile nu ne fac mai buni. Doar ne dezbracă. Ne arată exact cine suntem atunci când nu mai putem fugi de vinovăție. Unii repară. Alții doar se ascund în spatele colindelor și al tradițiilor, sperând că timpul va face ceea ce ei nu au avut curajul să facă: să spună „iartă-mă”.
Crăciunul nu înseamnă lumini, mese pline și urări goale. Înseamnă asumare. Iar acolo unde nu există asumare, sărbătorile nu sunt decât o formă elegantă de ipocrizie.
