Până când, drag popor, vom mai mima patriotismul o dată pe an, cu flori, discursuri și versuri golite de sânge?
Până când îl vom transforma pe Eminescu într-o icoană de carton, bună de scos din dulap la ceremonii, dar incomodă când spune adevărul?
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…”
Îți dorim vorbe.
Îți oferim tăcere.
Îți livrăm impostori.
Până când, drag popor, vom sta cu ochii larg închiși, în timp ce o mână de derbedei ne scuipă în față și ne spun că plouă?
Nu ne mai conduc elite.
Ne conduc impostori cu legitimație.
Ne conduc analfabeți morali.
Ne conduc oameni fără operă, fără rușine, fără memorie.
Astăzi, capacul ipocriziei naționale a sărit în aer.
Un ministru al Apărării cu diplomă falsă.
Un ministru al Educației care simbolizează exact falimentul meritului.
O țară întreagă care află, murmură două zile și apoi… trece mai departe.
Asta nu mai este neglijență.
Este complicitate națională.
Când educația ajunge pe mâna imposturii, nu mai vorbim de reformă, ci de sabotaj.
Când apărarea țării e reprezentată de falsuri, nu mai vorbim de securitate, ci de batjocură.
Când diplomele sunt opționale și funcțiile sunt garantate, statul devine o glumă proastă cu buget mare.
Și ce facem noi?
Ne uităm.
Comentăm.
Dăm scroll.
Am ajuns un popor care tolerează orice, atâta timp cât nu e deranjat prea tare.
Ni se spune: „Așa e politica.”
Nu. Așa e mizeria.
Ni se spune: „Toți sunt la fel.”
Nu. Așa e lașitatea.
Ni se spune: „Nu contează o diplomă.”
Ba contează totul.
Pentru că diploma falsă nu e hârtie.
E mentalitate.
E mesajul că poți minți și reuși.
Că poți fura și conduce.
Că poți fi nimic și ajunge orice.
Asta se predă azi în România.
Nu în manuale, ci prin exemplu.
Eminescu ar fi fost primul concediat, anchetat, discreditat.
Ar fi fost numit „tox ic”, „radical”, „irelevant”.
Pentru că Eminescu nu suporta exact ceea ce suportăm noi azi:
parazitismul, impostura, prostia ridicată la rang de virtute.
El scria împotriva lor.
Noi îi cităm versurile și îi ignorăm mesajul.
Până când, drag popor, vom accepta să fim conduși de cei care ne disprețuiesc?
Până când vom înghiți fiecare umilință cu zâmbetul omului „rezonabil”?
Până când vom confunda calmul cu moartea civică?
România nu mai este o țară săracă.
Este o țară jefuită de competență.
Nu mai este o țară fără șanse.
Este o țară fără curaj.
Ziua lui Eminescu ar trebui să fie o zi de rușine colectivă.
Pentru că dacă ar trăi astăzi, nu l-am urma.
L-am tolera cel mult.
Și asta spune totul.
Până când, drag popor?
Până când vom accepta să fim spectatori la propria degradare?
Până când vom lăsa impostura să ne educe copiii și falsul să ne apere țara?
Pentru că adevărul e simplu și crud:
nu doar ei sunt problema.
Noi suntem tăcerea care îi ține acolo.
