România nu este în criză pentru că nu ar avea un lider ales prin voința poporului. România este în criză pentru că, de fiecare dată când apare o șansă reală de schimbare, sistemul reacționează reflex: infiltrează, izolează, trădează.
Ieri am adresat o scrisoare deschisă președintelui ales de români, domnul Călin Georgescu. Nu pentru a-l lăuda. Nu pentru a-l ataca. Ci pentru a spune un adevăr care nu mai poate fi ocolit: în jurul său gravitează încă oameni care nu servesc România, ci propriile interese. Oameni care mimează loialitatea, dar sabotează din interior. Oameni care au învățat să supraviețuiască oricărui regim, oricărei direcții, oricărui discurs.
Călin Georgescu nu a renunțat niciodată la România. Nu în vorbe, ci în consecvență. Într-o țară în care oportunismul a devenit virtute, consecvența este percepută ca o amenințare. Tocmai de aceea, rezistența nu vine doar din exterior, ci mai ales din interiorul cercurilor apropiate puterii.
Să fim sinceri: România nu a fost niciodată distrusă de dușmani externi. A fost slăbită pas cu pas de trădări mici, repetate, justificate și normalizate. De oameni care au confundat funcția cu proprietatea și țara cu o pradă.
Oricât de vertical ar fi un lider, lupta unui singur om nu este suficientă. A crede contrariul înseamnă a repeta o greșeală istorică. Un popor care așteaptă salvarea de la un singur om este un popor care refuză propria responsabilitate.
România are nevoie astăzi de ceva mult mai greu decât un discurs frumos: are nevoie de unitate reală. Nu unitatea impusă, nu cea declarativă, nu cea de conjunctură. Ci unitatea celor care înțeleg că fără solidaritate, orice proiect național este condamnat din start.
Unitatea înseamnă să nu mai tolerăm mediocritatea ridicată la rang de competență. Să nu mai acceptăm tăcerea drept neutralitate. Să nu mai confundăm prudența cu lașitatea. Înseamnă să spunem clar că România nu este o platformă de lansare pentru cariere personale și nici o monedă de schimb în negocieri obscure.
Acest moment nu este despre Călin Georgescu ca individ. Este despre ce facem noi, ca societate, cu șansa pe care o avem. Dacă vom continua să privim pasiv, să așteptăm, să comentăm din lateral, atunci nu vom putea vorbi despre trădare, pentru că vom fi complici.
România nu mai are nevoie de eroi solitari. Are nevoie de cetățeni care nu mai pot fi manipulați, cumpărați sau divizați. Are nevoie de oameni care să înțeleagă că viitorul nu se cere, nu se negociază și nu se amână. Se construiește.
Astăzi, mai mult ca oricând, unitatea nu este un ideal abstract.
Este o necesitate.
Este o urgență.
Este condiția minimă pentru supraviețuirea noastră ca națiune.
Dacă nici acum nu înțelegem asta, atunci problema României nu este lipsa liderilor.
Este lipsa noastră de asumare.
