24 noiembrie nu mai e o dată. E o cicatrice.
E momentul în care milioane de oameni au văzut cu ochii lor cum se fură o țară la lumina zilei, fără rușine, fără mască, fără măcar efortul de a cosmetiza abuzul.
În acea zi, Calin Georgescu – pentru mulți, un simbol al rupturii de corupție și compromis, a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale. A câștigat în ciuda sistemului, în ciuda propagandei, în ciuda celor care credeau că România e doar terenul lor de vânătoare politică.
Dar sistemul nu pierde.
Nu la vot.
Nu când mizele sunt puterea și privilegiile.
Și atunci a venit lovitura: anularea alegerilor, eliminarea din joc a celui care incomoda, interzicerea lui fără dovezi solide, într-o demonstrație brutală de forță. Un pumn în plexul democrației. Un scuipat pe Constituție.
A urmat anul umilinței naționale.
Un an în care românii care au ieșit în stradă au fost călcați în picioare, la propriu și la figurat. Cei care au cerut doar atât: „Lăsați-ne să ne exercităm dreptul de a vota și de a fi votați” au fost transformați în ținte. Au fost numiți „pleava societății”, ca și cum cetățenii ar fi gunoi, iar statul, un palat rezervat doar unei caste de intangibili.
Protestele au fost tratate ca o invazie barbară, nu ca un strigăt disperat al unei națiuni căreia i se furase vocea. Iar în mijlocul acestui asalt s-a aflat Calin Georgescu, târât prin rețineri, control judiciar, acuzații considerate de mulți absurde, transformat din candidat câștigător în obiect de execuție publică.
Totul sub privirile reci ale unui sistem care n-a dat nicio clipă senzația că lucrează pentru români, ci împotriva lor.
A trecut un an de când România a fost închisă într-o colivie politică și constituțională.
Un an în care cetățeanul a aflat că votul lui valorează cât un timbru uzat.
Un an în care democrația a fost călcată în picioare de aceeași gașcă de derbedei care-și spune „instituții”.
Și poate că unii vor să ne obișnuim cu ideea că asta e normalitatea.
Că România nu e a românilor.
Că puterea decide ce e adevăr.
Că votul poate fi șters ca un mesaj de pe telefon.
Dar 24 noiembrie rămâne acolo, ca o rană deschisă care nu se închide.
O zi care ne amintește că un popor poate fi păcălit o vreme, poate fi lovit, poate fi umilit , dar nu poate fi învins atâta timp cât mai are un strop de curaj.
Pentru că, oricât ar încerca sistemul să îngroape adevărul, un lucru rămâne limpede:
O națiune nu poate fi confiscată la nesfârșit.
