În România, cuvântul „suveranitate” a ajuns să fie un fel de relicvă scoasă din vitrină doar când politicienii au nevoie de aplauze. Se vorbește aprins despre independență, demnitate, interes național – dar, în practică, statul român continuă să se comporte ca un actor care cere voie să existe. E dureros, dar adevărat: România este suverană doar pe hârtie. În realitate, e prizoniera propriilor neputințe.
Nu Bruxelles-ul, Washingtonul sau vreo putere străină ne-au slăbit statul. L-au slăbit ani întregi de improvizație, de mediocritate ridicată la rang de virtute, de lideri care au preferat scandalul în locul strategiei, propria carieră în locul interesului public. Un stat care nu își poate administra spitalele, nu își poate păstra profesorii, nu își poate proteja resursele și nu își poate ține tinerii acasă nu poate vorbi serios despre suveranitate.
Suveranitatea nu e un discurs patriotic spus tare la televizor. Este puterea de a decide singur pentru că ai cu ce. Iar România suferă exact aici: instituțiile sunt fragile, administrația este cronic depășită, iar economia – deși în creștere – este vulnerabilă, construită adesea pe consum și dependență, nu pe strategie și productivitate.
Suntem în Uniunea Europeană și în NATO – două structuri care, teoretic, ar trebui să ne întărească. Problema nu este că avem parteneri, ci că nu avem voce. România nu știe să negocieze ferm, nu știe să-și promoveze interesele și rareori își susține punctul de vedere cu o coloană vertebrală politică reală. Suveranitatea nu se pierde la masa negocierilor. Se pierde atunci când vii la masă fără plan, fără expertiză și fără curaj.
Avem însă un adevăr pe care nu-l putem ocoli: nu străinii ne fac vulnerabili. Noi ne facem asta singuri, zi de zi, prin tolerarea incompetenței, prin acceptarea minciunii politice ca normă, prin lipsa de reacție la abuzuri și prin incapacitatea de a cere performanță celor care conduc statul.
România va fi cu adevărat suverană doar atunci când va îndrăzni să fie exigentă cu ea însăși. Când funcționarii vor fi profesioniști, nu pile; când resursele vor fi administrate în interes public, nu în interes privat; când educația și sănătatea vor fi priorități reale, nu sloganuri electorale. Suveranitatea nu se câștigă cu discursuri, ci cu instituții solide și cu lideri care nu tremură în fața responsabilității.
Până atunci, e aproape cinic să mai vorbim despre România ca stat suveran. Suveranitatea nu este un steag. E o probă de maturitate. Și încă n-am trecut-o.
