Privind cum marile orașe ale României devin scena unui spectacol al disperării, nu pot să nu mă întreb: ce mai înseamnă, astăzi, voința poporului? Mulțimile care scandează numele lui Călin Georgescu și cer reluarea turului doi al alegerilor sunt, fără îndoială, animate de o flacără a revoltei, dar flacăra aceasta pare să ardă într-o peșteră fără ieșire. Nimeni nu-i ascultă. Nimeni nu-i vede. E ca și cum vocea lor ar fi condamnată dinainte la uitare.
Ce tragică ironie! Într-o democrație ce se laudă cu libertatea votului, tocmai votul a devenit o glumă amară. S-a anulat totul cu o nonșalanță care sfidează logica și care împroașcă în fața oamenilor un adevăr pe care puțini sunt dispuși să-l accepte: jocul este trucat. Deasupra mulțimii revoltate, plutim noi toți, spectatori apatici, învățați să acceptăm impostura ca pe o lege a firii.
Revoltă fără ecou
Există o tristețe aparte în aceste proteste. O tristețe care nu vine din lipsa de energie, ci din absența unei speranțe reale. E ca și cum oamenii ar ști, undeva în adâncul lor, că lupta lor nu are martori, că strigătul lor se pierde într-un hău al nepăsării. Instituțiile nu le răspund, mass-media îi ignoră, iar cei care se pretind lideri ai acestui neam privesc de pe margine, probabil amuzându-se de spectacol.
Adevărata tragedie nu este, însă, nepăsarea celor de sus. Este tăcerea celor care ar trebui să fie de partea lor. Unde este solidaritatea? Unde este furia colectivă care ar trebui să mistuie nedreptatea? Fiecare român care tace astăzi devine, în mod tacit, complice la propria înfrângere.
Sfârșitul unei iluzii
Democrația românească n-a fost niciodată un edificiu solid. A fost, mai degrabă, o cortină subțire, menită să ascundă un teatru al absurdului. Cei care astăzi protestează pentru reluarea alegerilor nu cer doar dreptate. Ei cer să creadă din nou, să simtă că există un sens în acest haos. Dar cum să mai crezi într-un sistem care îți răpește până și iluzia alegerii?
Suntem o țară care se zbate între dorința de a fi altceva și neputința de a se desprinde de vechile tipare. Protestele acestea sunt un ultim strigăt, o încercare disperată de a resuscita ceva ce, poate, a murit de mult. Și totuși, oamenii ies în stradă. De ce? Poate pentru că, în absența speranței, ne rămâne doar revolta.
Eșecul istoriei
Istoria noastră pare să fie o succesiune de ratări grandioase. De fiecare dată când ni s-a oferit o șansă, am transformat-o într-o farsă. Astăzi, protestele împotriva anulării votului sunt doar o nouă filă în această cronică a eșecului. Dar poate că tocmai în acest eșec găsim sensul. Poate că destinul nostru nu este să învingem, ci să ne revoltăm veșnic împotriva unor iluzii care ne sunt mereu răpite.
Ce rămâne, atunci? Nimic altceva decât un adevăr crud: libertatea nu ni se oferă, ci se fură. Și dacă nu suntem în stare să o smulgem cu propriile mâini, atunci nu o merităm. Protestele din marile orașe ale României sunt un testament al celor care refuză să accepte liniștea mormântală a resemnării. Și, chiar dacă vocea lor nu este auzită, ea rămâne – ca o șoaptă care va bântui conștiința acestui popor pentru mult timp de acum înainte.
Așadar, să nu ne întrebăm dacă vor câștiga. Să ne întrebăm dacă vor rezista. În tăcere sau în revoltă, destinul nostru pare să fie același: să căutăm, în zadar, o lumină care să ne arate ieșirea din acest întuneric.
