România de astăzi nu mai este țara pe care o știm. Nu mai este pământul făgăduinței, al credinței, al unității. Este o scenă. O scenă pe care politicienii joacă un spectacol grotesc, iar poporul a fost redus la simplul rol de spectator tăcut, obosit, resemnat.
Au trecut șapte luni de tăcere și deziluzie. Șapte luni în care România a fost ținută pe perfuzii, între agonie și moarte clinică. Iar acum, când „noul” președinte a fost înscăunat, ne dăm seama că, de fapt, nimic nu s-a schimbat. Puterea a fost predată tot în mâinile celor care au furat, distrus și umilit această țară timp de trei decenii. Totul cu un zâmbet fals, sub faldurile unei democrații de carton și ale unei Europe care ne cere să renunțăm la ce mai avem românesc în noi.
Și, poate cel mai trist, ajungem să realizăm că, așa cum spunea un critic, Învierea Lui nu e, din păcate, și învierea noastră.Suntem în Postul Paștelui, un timp al curățirii sufletești, al iertării, al speranței. Dar ce speranță mai are România, când e condamnată nu de un dușman din afară, ci de propriii săi oameni? Ne pierdem ca neam nu din cauza unui virus, nu din cauza vreunei conspirații mondiale, ci din cauza lașității și trădării din interior.
Cazul lui Călin Georgescu, președintele ales al românilor, un om iubit de popor și susținut pentru viziunea sa naționalistă și suveranistă, ridică întrebări tulburătoare. A fost scos din mașină ca un infractor, ridicat din trafic și umilit în văzul tuturor, într-o demonstrație de forță care a șocat o țară întreagă. Dar adevărata întrebare nu e doar cine a orchestrat această scenă grotescă … ci cine l-a vândut.
Privind cum marile orașe ale României devin scena unui spectacol al disperării, nu pot să nu mă întreb: ce mai înseamnă, astăzi, voința poporului? Mulțimile care scandează numele lui Călin Georgescu și cer reluarea turului doi al alegerilor sunt, fără îndoială, animate de o flacără a revoltei, dar flacăra aceasta pare să ardă într-o peșteră fără ieșire. Nimeni nu-i ascultă. Nimeni nu-i vede. E ca și cum vocea lor ar fi condamnată dinainte la uitare.
Un alt an se apropie de sfârșit, iar Anul Nou ne bate la ușă. Ar trebui să fie un moment de bucurie, speranță și reflecție, dar, pentru mulți dintre noi, atmosfera pare mai degrabă apăsătoare. Simțim un gol în suflete, o neliniște care parcă umbrește orice sărbătoare.
De 35 de ani trăim spectacolul grotesc al propriei noastre nimiciri. România nu mai este o țară, ci un experiment ratat, un teren fertil pentru mediocritate și autoiluzionare. Ne-am eliberat de dictatură doar pentru a deveni sclavii haosului. Am schimbat lanțurile ideologiei cu cele ale indiferenței, iar dictatura neștiinței a devenit religia acestui neam pierdut.