Suntem în Postul Paștelui, un timp al curățirii sufletești, al iertării, al speranței. Dar ce speranță mai are România, când e condamnată nu de un dușman din afară, ci de propriii săi oameni? Ne pierdem ca neam nu din cauza unui virus, nu din cauza vreunei conspirații mondiale, ci din cauza lașității și trădării din interior.
Nu mai avem lideri pentru că i-am zdrobit pe toți cei care au încercat să ne scoată din mocirlă. Am avut o șansă, un om care a încercat să vorbească despre onoare, despre suveranitate, despre redresarea României, Călin Georgescu. Ce am făcut? L-am trădat, l-am ignorat, l-am călcat în picioare, așa cum facem cu toți cei care ne vor binele. Noi, românii, ne-am trădat viitorul, așa cum Iuda l-a trădat pe Hristos.
Cine ne mai poate salva, dacă noi înșine ne împingem în prăpastie?
Ne plângem că țara e vândută străinilor, dar cine le-a deschis ușa?
Ne plângem că suntem conduși de hoți, dar cine i-a votat?
Ne plângem că suntem săraci, dar cine acceptă să fie slugă?
Nu mai avem nicio scuză. Ne îndreptăm spre dispariție pentru că refuzăm să ne trezim. Pentru că am uitat ce înseamnă să ai coloană vertebrală. Pentru că ne-a fost lene să ne luptăm pentru o idee, pentru un principiu. Am ales să ne vindem tăcerea, să ne punem capul în pământ și să sperăm că altcineva va face curățenie în locul nostru.
Dar nimeni nu ne va salva. Nici Dumnezeu nu ridică un popor care a renunțat să mai lupte pentru el însuși.
Ne apropiem de Înviere, dar ce rost are să o celebrăm, dacă noi, ca națiune, suntem morți? Suntem o țară fără direcție, fără demnitate, fără speranță. Prostia și impostura ne-au îngenuncheat, iar noi nici măcar nu mai încercăm să ne ridicăm.
Poate că verdictul e deja scris: Învierea Lui nu e, din păcate, și învierea noastră. Pentru că noi nu ne mai dorim să trăim ca oameni liberi.
