Acest proverb vechi, încărcat de înțelepciunea strămoșilor noștri, capătă astăzi o greutate insuportabilă. Este oglinda tristă a realității în care ne afundăm ca națiune: o țară bogată în resurse, dar sărăcită de decizii greșite, interese străine și o nepăsare cronică din partea celor care ar trebui să ne protejeze patrimoniul natural și drepturile.
România este o comoară, dar o comoară părăsită. Sub pământurile noastre se ascund metale prețioase, gaze naturale, păduri seculare, ape minerale și o biodiversitate unică, toate fiind miezul unei identități pe care o pierdem, încet, dar sigur. În timp ce alte țări își valorifică resursele pentru a-și susține economia, noi le lăsăm să fie exploatate fără milă de către alții.
De ce? Pentru că legile noastre nu ne aparțin. Pentru că acele legi sunt scrise, votate și implementate astfel încât să favorizeze investitorii străini, să protejeze interesele lor și să blocheze accesul nostru la propriile resurse. Și, mai grav, cei care ar trebui să supravegheze respectarea acestor legi — Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Mineritului, Ministerul Economiei, administrațiile locale — sunt complice, prin neștiință sau prin interes.
Ne-am transformat în străini pe propriul nostru pământ. Dacă vreun antreprenor român încearcă să valorifice resursele locale, se lovește de un hățiș birocratic, de controale interminabile și de acuzații nefondate. În schimb, companiile străine sunt întâmpinate cu brațele deschise, li se oferă facilități fiscale, terenuri concesionate pe nimic și un tratament preferențial care sfidează orice principiu al egalității.
În munții noștri zac tone de aur, argint și alte metale rare, dar ele sunt inaccesibile pentru noi. Petrolul nostru ajunge pe mâinile companiilor străine, în timp ce noi plătim prețuri exorbitante pentru combustibili. Pădurile noastre sunt tăiate fără milă, dar lemnul nu ne mai încălzește sobele, ci vilele luxoase ale unor interese ascunse.
Cine sunt vinovații? Pe lângă legile prost gândite și prost aplicate, noi, ca popor, purtăm o parte din responsabilitate. Nepăsarea, lipsa de reacție, acceptarea tăcută a acestui status quo ne-au făcut complici.
Dar nu este prea târziu. România poate renaște din propria-i cenușă. Resursele sunt acolo, așteptând să fie valorificate cu respect pentru mediu și în beneficiul cetățenilor săi. Este nevoie de legi corecte, de lideri curajoși și de un popor unit, care să ceară schimbarea.
Munții noștri încă poartă aur. Întrebarea este: îl vom lăsa să ne salveze sau vom continua să cerșim din poartă-n poartă?
