România nu mai este o democrație funcțională. Este un stat capturat de o castă care se auto-premiază, în timp ce își condamnă propriii cetățeni la mizerie.
În această țară, bătrânii care au muncit 40–50 de ani caută mâncare în gunoaie. Nu din întâmplare. Nu din „ghinion”. Ci pentru că statul a decis că viața lor valorează mai puțin decât confortul unei elite politice și administrative.
Sub conducerea Guvernul României și cu voturile Parlamentul României, jaful a fost legalizat. Nu cu cagula, ci cu legea. Nu pe ascuns, ci în plen. Pensiile speciale nu sunt o eroare. Sunt dovada scrisă a disprețului față de muncă și față de oameni.
Un muncitor care și-a rupt spatele o viață întreagă primește o pensie de supraviețuire. Un privilegiat al sistemului iese la 45–50 de ani cu zeci de mii de lei lunar. Fără rușine. Fără contribuție reală. Fără justificare morală. Asta nu este inechitate. Este furt instituționalizat.
Ni se spune că „nu se poate”. Că „legea nu permite”. Că „drepturile sunt câștigate”. Minciuni. Totul este posibil atunci când există voință politică. Dar voința politică nu există pentru că politicienii legiferează pentru ei înșiși.
Când societatea cere dreptate, sistemul se ascunde în spatele Curtea Constituțională a României, transformată din garant al Constituției în paznic al privilegiilor. Un paravan juridic pentru o nedreptate profund imorală.
Aceasta nu mai este o problemă de buget.
Este o problemă de regim.
Un stat care își lasă bătrânii să scormonească prin tomberoane, dar își protejează pensiile speciale, este un stat care a rupt contractul social. Un stat care nu mai servește cetățeanul, ci se servește din el.
România de azi le spune clar oamenilor simpli:
„Ați muncit degeaba. Nu contați. Nu sunteți o prioritate.”
Iar acest mesaj este mai devastator decât orice criză economică.
Pentru că o țară nu moare când nu are bani.
Moare când își pierde orice urmă de rușine.
