autor : Andrei Nicolae Popa
În urma deciziei CCR de ieri, am tot auzit că încă se pune în discuţie clivajul dintre regimul parlamentar şi prezidenţial în Constituţia României.
Constituţia României are un pronunţat regim parlamentar pentru că însăşi Constituţia a fost făcută în Parlament. Ea nu a fost făcută de vreo gherilă revoluţionară sau de vreun caudillo al anilor 90.
Sunt modele constituţionale care au apărut din freamătul revoluţii, texte scrise în stradă de 2-3 oameni. Totuşi, procesul scrierii Constituţiei României a fost unul extrem de democratic şi a implicat participarea largă a tuturor forţelor politice şi, cel mai important, a profesorilor de drept. S-au făcut vizite de studiu, s-au comparat modele, s-au adunat date şi abia apoi s-a scris textul.
Regimul nostru pronunţat parlamentar este dinamic iar dinamismul tine de cum îşi exercita Preşedintele Republicii atribuţiile. El are încă, şi va avea în continuare, o serie de atribuţii în calitatea sa de şef al statului, dar această calitate nu poate să înfrângă voinţa Parlamentului exprimată, de pildă, în procesul acordării votului de investitura pentru puterea executivă. De ce? Pentru că însăşi Preşedintele e parte a bicefalului executiv, astfel că nu-şi poate decide singur soartă pentru celălalt „cap” al bicefalului. El, aici, e mai degrabă un mediator şi un garant al echilibrului şi separaţiei puterilor.
Decizia CCR de ieri este şi va rămâne monumentală pentru definirea cooperării loiale între autorităţi în procesul investirii Guvernului.
Decizia de ieri sper să reafirme ideea că autorităţile constituţionale trebuie să-şi exercite atribuţiile cu bună-credinţă, astfel încât acestea să producă efectele juridice naturale dorite de Constituţie (ex. Numirea unui guvern).
Sper că motivarea deciziei să facă vorbire şi despre ideea de „fraudă la Constituţie”, adică acea situaţie în care o autoritate determina în mod artificial utilizarea unui text constituţional pentru a produce alte efecte decât scopul dorit de legiuitor.
