Instabilitatea financiară nu mai este o problemă. Este o condamnare lentă. Nu mai trăim o criză, trăim consecințele ei, zi de zi, în tăcere, fără spectacol, fără revoltă suficientă.
Când 60% dintre români spun că se tem că nu vor mai avea bani pentru mâncare, nu mai putem cosmetiza realitatea. Asta nu este „presiune economică”. Este foame anticipată. Este spaima că mâine nu vei avea ce pune pe masă, că frigiderul gol nu mai e o întâmplare, ci un viitor probabil.
În doar cinci ani, insecuritatea alimentară a crescut până la a deveni o stare colectivă. Două treimi dintre oameni simt asta.
Nu e o percepție greșită, este degradarea vizibilă a traiului. Este momentul în care salariul nu mai ține pasul cu viața, iar viața începe să piardă.
Românii nu mai fac cumpărături. Ei negociază cu propriile nevoi. Opt din zece „vânează” reduceri nu pentru că sunt chibzuiți, ci pentru că altfel nu supraviețuiesc.
Coșul de cumpărături a devenit un câmp de luptă: alegi între pâine și carne, între azi și mâine. Fiecare produs lăsat pe raft este o mică înfrângere. Fiecare compromis, o tăietură invizibilă în demnitate.
Și totuși, cea mai întunecată parte nu este lipsa. Este obișnuința cu ea. Este liniștea care s-a așternut peste această degradare. Este faptul că oamenii învață să trăiască mai puțin, să ceară mai puțin, să spere mai puțin.
O societate în care majoritatea se teme de foame nu mai este doar săracă. Este vulnerabilă, fragilă și periculos de aproape de resemnare. Iar resemnarea este momentul în care orice devine posibil, pentru că nimeni nu mai are puterea să spună că nu e normal.
Nu mai vorbim despre economie. Vorbim despre supraviețuire. Și, poate cel mai grav, despre faptul că această supraviețuire a început să pară acceptabilă.
