În fiecare zi, cetățeanul obișnuit își trăiește viața prins între obligații, facturi și promisiuni uitate. Se trezește devreme, muncește mult, suportă nedreptăți evidente și tace. Realitatea lui e una în care politica pare un joc murdar, prea departe și prea corupt ca să mai merite atenția. Însă tocmai această lipsă de implicare îi dă sistemului puterea de a-l umili zilnic.
Politicienii mint pentru că pot. Manipulează pentru că le permitem. Își construiesc cariere pe spatele ignoranței colective și se folosesc de pasivitatea noastră ca de o armă. Cetățeanul devine, astfel, complice tăcut la propria degradare. Lipsa de reacție nu e neutralitate – e o formă de lașitate care ne costă scump, pe toți.
Suntem conduși de oameni care nu ne respectă pentru că nici noi nu ne mai respectăm pe noi înșine. Acceptăm minciuna ca pe o fatalitate. Ne mulțumim cu firimituri și ridicăm din umeri când ni se fură viitorul. Am normalizat corupția, am banalizat incompetența și ne-am pierdut instinctul de revoltă.
Întrebarea nu mai e „cine are de pierdut?”, ci „cât mai avem de pierdut până să înțelegem?”. Și răspunsul e simplu: totul. Pierdem calitatea vieții, pierdem demnitatea, pierdem dreptul de a ne plânge – pentru că atunci când nu lupți, nu meriți.
Realitatea crudă e că politicienii nu sunt problema principală. Ei sunt doar simptomele unui popor care a uitat cum să fie vigilent, activ și solidar. Iar până nu ne recâștigăm curajul de a cere și de a acționa, vom continua să fim o masă de manevră pentru cei care știu că pot face orice – fără consecințe.
