Călin Georgescu, omul care a vorbit despre demnitate, suveranitate și România care își aparține sieși, este astăzi un simbol viu al nedreptății. I s-a luat nu doar dreptul de a candida, ci și demnitatea de cetățean liber. Și totul se întâmplă sub ochii noștri, în tăcerea apăsătoare a unei societăți care pare anesteziată.
Decizia definitivă a Tribunalului București – care a respins contestația și a menținut controlul judiciar – nu e doar o simplă hotărâre juridică. E o lovitură în plin în inima democrației. Pentru că atunci când o voce este redusă la tăcere prin constrângeri, nu mai putem vorbi despre justiție, ci despre frică mascată în proceduri.
Ne place să credem că trăim într-un stat de drept, dar realitatea e tot mai amară: dreptul se aplică selectiv, iar libertatea a devenit condiționată. Astăzi, este Călin Georgescu cel interzis. Mâine, poate fi oricare dintre noi.
Un stat care se teme de propriii săi cetățeni nu mai este o democrație, ci o închisoare cu față zâmbitoare.
Sistemul se teme de oameni liberi. Se teme de idei. Se teme de cei care nu pot fi cumpărați, de cei care rostesc adevăruri incomode. Și de aceea îi izolează, îi închide, îi compromite.
Dar adevărul are un obicei periculos: nu moare niciodată.
Oricât ai încerca să-l ții sub control judiciar, să-l cenzurezi sau să-l marginalizezi, el se întoarce, mai puternic, mai curat, mai viu.
România trebuie să se uite în oglindă. Ce vedem? O națiune liberă sau o societate care își înlănțuie propriii gânditori?
Nu despre un om este vorba aici, ci despre noi toți.
Despre dreptul de a alege, de a vorbi, de a crede.
Despre curajul de a nu mai tăcea.
Călin Georgescu nu este doar un nume. Este proba de foc a democrației românești.
Și dacă România îl lasă să fie călcat în picioare, atunci nu el va fi învinsul — ci noi toți.
