Când Rahova a explodat, nu doar blocul s-a zguduit, ci și încrederea oamenilor în instituțiile care ar trebui să intervină primele. Fumul abia se risipise, iar în timp ce pompierii și medicii alergau printre resturi, Crucea Roșie Română părea să fie, din nou, mai rapidă în postări decât în acțiune.
Organizația care, la graniță cu Ucraina, își făcea selfie-uri printre convoaie de ajutoare, acum pare că s-a pierdut în tăcere și comunicate cu iz de marketing. În Rahova, unde oamenii și-au pierdut casele, liniștea și poate chiar speranța, Crucea Roșie s-a mulțumit cu apeluri umanitare online și cu promisiuni frumos redactate.
E ușor să vorbești despre „intervenție umanitară” dintr-un birou cu aer condiționat. E mai greu să cobori printre ruine, să cari pături, să asculți plânsul celor care n-au unde dormi. Acolo, în realitate, nu se fac poze. Nu se dau like-uri. Acolo se transpiră, se plânge și se ajută.
De ani de zile, Crucea Roșie Română trăiește între două lumi: cea nobilă, a principiilor umanitare, și cea pragmatică, a marketingului, unde fiecare acțiune e o campanie și fiecare tragedie e o oportunitate de imagine. Iar Rahova e doar ultimul episod în care „umanitarul” a rămas în plan secund, iar „vizibilitatea” a urcat pe scenă.
Oamenii nu cer mult , doar să vadă că cineva e acolo înainte de camere, nu după. Să simtă că sub sigla Crucii Roșii nu stă o strategie de comunicare, ci o inimă vie, gata să bată în ritmul urgențelor reale.
Dacă nu, atunci poate ar fi mai onest să ne spună clar: Crucea Roșie nu mai e despre ajutor. E despre imagine. Iar asta, într-o țară care arde periodic la propriu, e o trădare a umanității în numele brandingului.
