România nu mai este condusă. Este administrată ca o ruină în care fiecare își caută colțul de putere înainte ca tavanul să se prăbușească peste toți.
Iar în mijlocul acestei oboseli istorice, apare grotescul: un președinte care vorbește partidelor de parcă le-ar împărți existența cu lingurița. „Vă dau premier.” Ce formulare perfectă pentru o țară care a uitat de mult diferența dintre autoritate și proprietate personală.
Nimeni nu mai conduce în România cu legitimitate. Se conduce prin reflex birocratic, prin combinații și prin acea aroganță rece a politicianului convins că poporul suportă orice. Și adevărul trist este că, până acum, a suportat.
A suportat umilința de a vota fără să conteze.
A suportat spectacolul etern al negocierilor făcute în spatele ușilor închise.
A suportat sărăcia explicată doct de oameni care n-au simțit niciodată frica zilei de mâine.
A suportat minciuna ridicată la rang de politică de stat.
Dar există un moment în istoria fiecărei națiuni când nu mai rămâne nici furie, nici speranță, doar scârba. Iar România pare că intră exact în acel punct terminal al dezgustului colectiv.
Ce poate fi mai degradant pentru o democrație decât imaginea unui om care lasă impresia că oferă funcția de premier ca pe o favoare personală? De parcă țara ar fi moștenirea lui familială, iar partidele niște cerșetori politici așezați la poarta Cotroceniului.
Nu mai există ideologie. Nu mai există principii. Există doar instinctul conservării puterii. Restul sunt decoruri pentru televiziuni și fraze goale pentru electorat.
România trăiește astăzi tragedia popoarelor obosite: nu lipsa liderilor o distruge, ci lipsa rușinii. Nimeni nu mai roșește pentru nimic. Nu mai există limita ridicolului. Orice abuz devine „strategie”. Orice compromis devine „responsabilitate”. Orice sfidare devine „stabilitate”.
Și poate că adevărata dramă nu este Nicușor Dan. El este doar simptomul. Expresia perfectă a unui sistem care a ajuns să creadă că statul îi aparține.
Întrebarea nu mai este cine va fi premier.
Întrebarea este cât timp va mai suporta România să fie tratată ca o populație administrată, nu ca un popor liber.
