România asistă la un spectacol grotesc în care un sistem slăbit, dar disperat, se agață de orice pretext pentru a-și elimina adversarii. Cazul Călin Georgescu și al apropiaților săi nu mai seamănă cu un act de justiție, ci cu o execuție publică mascată de hârtii oficiale.
Un lider sub control judiciar. Georgescu a fost împovărat cu o listă de acuzații care ar putea dărâma cariere politice și destine. Instigare împotriva ordinii constituționale, promovarea doctrinelor legionare, comunicarea de informații false. Și totuși, probele sunt invizibile, învăluite în ceață. „Sunt acuzat că exist” – cuvintele lui nu sunt doar o replică amară, ci actul de acuzare al unui sistem ce condamnă prezența, nu fapta.
Dosarul Eugen Sechila. Din vârful de lance al unei campanii judiciare, dosarul lui Sechila s-a prăbușit în ridicol. Control judiciar, acuzații de simboluri, troițe – toate s-au dovedit baloane de săpun, iar dosarul a fost împins spre clasare. Un dosar gol, creat doar ca să murdărească prin asociere și să taie din rădăcină cercul lui Georgescu.
Cazul Horațiu Potra. Demonizat ca pericol public, Potra a fost vânat cu percheziții și scenarii de arsenal clandestin. S-a vorbit chiar despre arestarea lui în Dubai – o mutare care ar arăta până unde e dispus să meargă sistemul. Dacă e adevărat, atunci e dovada unei campanii coordonate internațional pentru a distruge orice voce incomodă. Dacă nu e adevărat, atunci avem de-a face cu intoxicare deliberată.
Lupta disperată a sistemului. Tot acest spectacol are un fir roșu: frica. Frica de o voce care nu poate fi controlată, frica de un lider care nu intră în matrița obedientă. În lipsă de probe solide, sistemul recurge la arme murdare: dosare fabricate, percheziții teatrale, acuzații cu titluri bombastice și zero consistență. Este justiția transformată în bâta politică a unei elite care nu suportă să fie pusă sub semnul întrebării.
Întrebarea esențială. Ce fel de democrație avem, dacă simpla existență a unui om devine infracțiune? Când legea nu mai e scut pentru cetățeni, ci lanț pentru adversari, atunci nu Georgescu e cel judecat, ci România însăși. Și verdictul, dacă lucrurile continuă așa, va fi unul singur: vinovată de lașitate.
Sistemul poate să fabrice dosare, să împrăștie frică și să caute țapi ispășitori. Dar adevărul e mai dur: nu Georgescu e acuzat că există. România e acuzată că acceptă să trăiască în genunchi.
