Când o inițiativă civică se prăbușește sau se lovește de obstacole, prea des apare isteria căutării vinovaților. Se nasc acuzații fără dovezi, scenarii absurde și o sete de a arăta cu degetul pe cineva. Recent, în cazul reluării turului doi al alegerilor, am asistat la aceeași piesă jalnică: cineva „ne-a vândut”, „cineva a fost infiltrat”, „cineva a sabotat din interior”. Oricine nu se aliniază isteriei devine suspect.
Dar să fim serioși. Nu orice eșec este produsul unei trădări. Uneori, cauzele sunt mult mai banale: proasta organizare, lipsa de strategie, supraestimarea resurselor sau pur și simplu realitatea dură că nu a existat suficient sprijin real din partea societății. Dar e mai confortabil să arătăm cu degetul decât să recunoaștem că poate noi înșine nu am fost destul de implicați.
Să nu fim naivi: da, există forțe care vor să saboteze mișcări civice, există interese obscure, dar nu fiecare obstacol este o conspirație. Paranoia și isteria auto-distrug orice cauză. O mișcare care se canibalizează intern, care se divizează în tabere rivale ce se suspectează reciproc, nu mai are nici o șansă de reușită. Asta e adevărata victorie a celor care vor să ne vadă eșuând: să ne vadă cum ne sfârtecem singuri, cum ne distrugem înainte de a ne ataca cineva din exterior.
E timpul să ne maturizăm. Nu orice eșec are un trădător. Nu orice blocaj e o lovitură din umbră. Poate ar trebui să ne uităm mai atent la ce am greșit noi în loc să vânăm fantome. Altfel, vom continua să pierdem nu din cauza dușmanilor, ci din cauza propriei noastre prostii.
