Într-o societate democratică, procurorii ar trebui să fie apărătorii legii, nu instrumentele ei de opresiune. Însă, în România, cazuri recente — cum este cel al lui Călin Georgescu, ridicat în mod spectaculos din trafic și dus cu mandat la Parchet — scot la iveală o realitate sumbră: abuzurile procurorilor nu doar că există, dar par să fi devenit o rutină pentru a regla conturi politice.
Acțiunile Parchetului General nu mai surprind prin rigoare, ci prin brutalitate. O reținere demonstrativă, pusă în scenă ca un spectacol mediatic, în locul unei simple citații — ce altceva este asta, dacă nu un abuz clar? Procurorii au devenit, din păcate, niște jucători politici mascați în robe de magistrați, folosind pârghiile legale pentru a-și vâna țintele incomode.
Abuzul — noua normalitate în justiție
Nu este pentru prima dată când asistăm la astfel de practici. De-a lungul anilor, au fost nenumărate cazuri în care procurorii au:
- Folosit arestările preventive ca formă de pedeapsă anticipată, distrugând cariere și reputații înainte ca o instanță să pronunțe vreun verdict.
- Filtrat „pe surse” informații către presă despre dosare aflate în faza de urmărire penală, pentru a crea presiune publică și a asigura condamnări în spațiul mediatic, nu în sălile de judecată.
- Fabricat dosare pe probe slabe sau circumstanțiale, doar pentru a-și atinge anumite scopuri politice sau pentru a le servi șefilor din umbră.
- Ignorat principiul prezumției de nevinovăție, folosind declarații acuzatoare și insinuări în loc de dovezi solide.
Cazul lui Călin Georgescu pare desprins din același manual al abuzului sistematic. Ridicarea sa din trafic și escortarea sa sub ochii presei arată limpede că scopul nu era aflarea adevărului, ci umilirea publică a unui adversar politic.
Unde sunt mecanismele de control?
Teoretic, procurorii ar trebui să răspundă în fața legii, însă, în practică, mecanismele de control asupra abuzurilor din magistratură sunt slabe și ineficiente. Inspecția Judiciară rareori finalizează anchete reale împotriva procurorilor care își depășesc atribuțiile. În schimb, cei care au curajul să denunțe aceste practici sunt etichetați drept „dușmani ai justiției independente”.
Dar să fim clari: justiția nu poate fi independentă atâta timp cât procurorii acționează ca niște agenți politici, iar Parchetul General devine un instrument de răfuială.
Concluzie: cine veghează asupra procurorilor?
În acest moment, problema reală nu este doar dacă Călin Georgescu este vinovat sau nu. Problema este dacă mai putem avea încredere într-o justiție în care procurorii au puteri aproape nelimitate, fără să dea socoteală nimănui.
Un stat în care procurorii devin torționari moderni nu mai este un stat de drept — este un regim represiv, camuflat în haina democrației. Iar dacă nu tragem acum un semnal de alarmă, vom ajunge curând într-o Românie în care oricine poate fi ridicat din trafic, dus cu mandat, și judecat în piața publică doar pentru că a îndrăznit să contrazică sistemul.
Justiția trebuie curățată din interior, iar procurorii care abuzează de putere trebuie să răspundă. Altfel, România riscă să piardă nu doar democrația, ci și ultima urmă de încredere a cetățenilor în statul de drept.
