Trăim vremuri în care absurdul nu mai este o excepție, ci regula după care funcționează această țară. Președintele ales, Călin Georgescu, a numit fără ocolișuri ceea ce știm cu toții, dar ne e frică să recunoaștem: Justiția din România nu mai este o balanță, ci un instrument de intimidare. Magistrați „speriați”, procese amânate la nesfârșit, decizii ținute în șah de umbrele politicului – ce altceva mai lipsește pentru ca prăbușirea să fie completă?
În timp ce străzile țării devin scena unei furii tăcute, guvernanții își continuă parada aroganței, trecând ordonanțe care sfidează nu doar logica, ci însăși existența noastră ca națiune. Alegem, protestăm, strigăm, dar toate aceste gesturi par să dispară în gol, ca și cum destinul nostru ar fi fost deja pecetluit de o mână nevăzută. România nu mai are glas, doar ecoul unei disperări care reverberează între zidurile goale ale puterii.
Ce spectacol grotesc: un popor care își caută dreptatea în fața unor instituții care se ascund în spatele fricii. Magistrații ar trebui să fie ultima redută, ultimul bastion al adevărului. În schimb, se pare că și ei privesc cu groază spre culmile puterii, temându-se de ceea ce li s-ar putea întâmpla. În această țară, până și adevărul trebuie să ceară voie să existe.
Dar oamenii din stradă? Ei sunt cel mai tragic personaj al acestei piese. Protestele lor nu mai au nici măcar dramatismul revoltelor de altădată. Sunt doar un murmur prelungit, o incantație repetată în van. Ei cer ceea ce li se cuvine, dar cui? Guvernanților care se grăbesc să stabilească noi alegeri, ca și cum voința lor ar putea înlocui deciziile instanțelor? Sau unei Justiții care a fost de prea mult timp domesticită?
România se zbate, dar această zvârcolire nu mai este semn de viață, ci preludiul unui sfârșit. Nu un sfârșit glorios, ci unul mizerabil, tipic unei națiuni care și-a pierdut sufletul în labirintul compromisurilor și al lașității.
Ne-am obișnuit cu acest teatru al absurdului. Am devenit spectatori pasivi ai propriei noastre tragedii, convinși că nimic nu se mai poate schimba. Însă adevărul e că strigătul străzii nu va fi auzit niciodată dacă noi înșine am încetat să mai credem în el. România nu are nevoie doar de Justiție sau de alegeri corecte. România are nevoie de ceva ce nimeni nu-i mai poate da: o inimă care să bată din nou.
