Există orașe care investesc în soluții pentru fluidizarea traficului. Și există Alba Iulia, unde, din ceea ce văd șoferii zi de zi, pare că strategia este exact invers: dacă traficul încă se mișcă, înseamnă că mai trebuie montat un semafor, mai trebuie încetinită o intersecție sau mai trebuie inventat un nou motiv de stat la coadă.
Poate există studii de trafic. Poate există simulări. Poate există specialiști care pot demonstra că toate aceste decizii sunt corecte. Dacă este așa, atunci ele ar trebui prezentate public. Pentru că administrația are obligația să explice de ce ia măsuri care afectează zilnic mii de oameni.
Până atunci, realitatea este cea pe care o văd șoferii, nu cea din rapoarte. Coloane tot mai lungi. Timp pierdut. Nervi. Combustibil ars inutil și intersecții care par proiectate mai degrabă pentru a opri circulația decât pentru a o organiza.
Problema nu este un singur semafor. Problema este tiparul. Când aproape fiecare intervenție produce aceeași reacție din partea cetățenilor – „iar s-a blocat orașul” – apare întrebarea firească: cine verifică dacă aceste măsuri chiar funcționează? Și cine își asumă responsabilitatea atunci când nu funcționează?
În orice administrație serioasă, rezultatele se măsoară. Dacă o decizie reduce timpul petrecut în trafic, este un succes. Dacă îl mărește, este un eșec și trebuie corectată. La Alba Iulia, însă, impresia este că nimeni nu greșește niciodată, chiar dacă orașul stă pe loc.
Poate că există un plan pe care cetățenii nu îl cunosc. Dar până când acel plan va fi explicat și demonstrat cu cifre, singurul lucru evident este că șoferii petrec tot mai mult timp privind culoarea roșie a semaforului.
Iar dacă acesta este noul model de „fluidizare”, atunci cuvântul și-a pierdut de mult sensul.
