Într-o țară în care curajul este pedepsit, iar conformismul este răsplătit cu funcții și imunități, România pare astăzi mai aproape de un regim al arbitrariului decât de o adevărată democrație. Poporul român, cu răbdarea lui istorică, este astăzi în genunchi: nu în fața dușmanului extern, ci în fața unei clase politice și birocratice care pare că și-a pierdut complet busola morală și națională.
Justiția, cândva speranța unei renașteri civice, traversează o profundă criză de identitate. Întrebarea fundamentală „Cui servește justiția?” pare să aibă un răspuns din ce în ce mai sumbru: nu poporului, nu adevărului, ci agendelor obscure ale unor cercuri de interese. O dovadă grăitoare este cazul lui Călin Georgescu, o voce neconvențională, dar autentică, un om care a rostit adevăruri dureroase despre direcția în care merge România și care, tocmai pentru curajul său, este astăzi hăituit de o justiție ce pare să acționeze mai degrabă ca un instrument de represiune decât de echitate.
Georgescu a vorbit deschis despre exploatarea resurselor, despre suveranitate și despre o societate centrată pe om, nu pe profit. În loc să fie ascultat, a fost etichetat. În loc să fie invitat la dialog, a fost izolat. Iar astăzi este împins spre linșaj mediatic și anchete menite mai degrabă să-l compromită decât să lămurească adevărul.
Fiscalitatea sufocantă – o altă formă de represalii
În paralel, cetățeanul de rând este pur și simplu sufocat de măsuri fiscale din ce în ce mai dure, aplicate haotic și fără viziune. Taxe noi, impozite crescute, contribuții mărite – toate într-o țară în care infrastructura colapsează, spitalele duc lipsă de personal, iar școala publică este menținută în mizerie intenționat.
Românul devine astfel vinovat de propriul său ghinion: dacă are o afacere, este jefuit de stat. Dacă muncește cinstit, e pedepsit. Dacă își exprimă nemulțumirea, e ignorat. Și, în timp ce bugetul țării se scurge prin contracte clientelare și sinecuri politice, omul simplu e pus să plătească nota de plată a unei elite incompetente și iresponsabile.
Ce ne mai rămâne?
Ne rămâne vocea. Ne rămâne solidaritatea. Și ne rămâne datoria de a nu uita că România nu este proprietatea celor aflați vremelnic la putere. România aparține românilor, iar aceștia au dreptul – și obligația – de a spune „Ajunge!”
Adevărul trebuie rostit, chiar dacă doare. Iar cei care îl spun, precum Călin Georgescu, nu trebuie închiși în tăcere, ci ascultați și protejați. Altfel, vom ajunge o țară fără repere, fără lideri autentici și fără viitor.
România merită mai mult. Dar până când poporul nu va redeveni suveran, această țară va rămâne prizoniera fricii, a nedreptății și a unui sistem care își distruge propriii săi oameni de valoare.
