Domnule Ilie Bolojan,
România nu mai este un loc. A devenit o stare. O stare de apăsare, de tăcere grea, de resemnare care nu mai are lacrimi suficiente să se exprime.
După luni de austeritate, oamenii nu s-au adaptat. Oamenii s-au micșorat. Și-au micșorat porțiile, dorințele, speranțele. Și, încet, aproape imperceptibil, și-au micșorat și demnitatea — nu pentru că au vrut, ci pentru că au fost împinși.
Într-un supermarket, sub lumina rece, un bătrân stă nemișcat în fața unui raft. Nu alege. Calculează. Între două monede și o viață întreagă de muncă, balanța nu mai există. În coșul lui nu e mâncare. E o decizie dureroasă: cât mai poate trăi din atât de puțin.
Într-un aprozar, o femeie își ține lacrimile în colțul ochilor, de parcă și ele ar costa prea mult. Alege o ceapă mică. O întoarce pe toate părțile, ca și cum ar încerca să stoarcă din ea mai mult decât poate oferi. În gestul ei nu e economie. E o tăcere care strigă.
Într-un magazin alimentar, copilăria se oprește în fața unui raft cu dulciuri. O mână mică întinsă, o altă mână, a mamei, care o trage înapoi. Nu e un refuz. E o înfrângere. Una repetată zilnic, până când copilul va învăța că „nu avem” înseamnă mai mult decât lipsă, înseamnă limită.
Într-un cămin studențesc, viitorul nu se mai construiește, se amână. Între pereți subțiri și nopți lungi, se numără bani, nu oportunități. Se fac calcule, nu planuri. Și undeva, fără zgomot, visurile se sting înainte să înceapă.
Aceasta este România de azi.
Nu cea din discursuri. Nu cea din rapoarte. Ci cea în care viața s-a redus la supraviețuire, iar speranța a devenit un lux.
Domnule Bolojan, nu vă cerem miracole. Dar vă cerem să vedeți. Să simțiți. Să înțelegeți că dincolo de cifre există oameni. Iar oamenii aceștia nu mai pot duce mult.
Pentru că o țară nu se prăbușește brusc. Se stinge încet. În gesturi mici. În alegeri imposibile. În tăceri care devin, într-un final, definitive.
Iar România… începe să tacă prea mult.
