România nu mai este o democrație. Să nu ne mai mințim. Ceea ce vedem azi nu este doar corupție, nu este doar incompetență — este trădare națională, pe față, fără perdea, fără rușine. O mână de politicieni corupți și vânzători de țară au aruncat la coșul de gunoi orice urmă de respect față de români, față de lege, față de Constituție. Totul, absolut totul, este doar o negociere murdară pentru putere.
Nu mai vorbim despre Georgescu sau Ionescu. Nu mai contează cine e pionul de serviciu pe tabla de șah a acestor mafioți. Jocul e mult mai mare, iar regulile nu mai există. Totul s-a făcut pe față, cu o aroganță scârboasă, în care nici măcar nu mai simt nevoia să se ascundă. De ce? Pentru că știu că pot. Pentru că nimeni nu le-a tăiat mâna când au furat. Pentru că ani de zile s-au obișnuit cu ideea că românii rabdă și uită.
Întâlnirea dintre Marcel Ciolacu și Viktor Orban nu a fost o simplă discuție diplomatică — a fost o conspirație împotriva României. Acolo s-a negociat în genunchi, nu în picioare. S-a discutat despre viitorul acestei țări ca și cum ar fi un bun de vândut, iar singura întrebare a fost: cât îmi dai să închid ochii?
Și iată rezultatul: UDMR a pus mâna pe instituții-cheie ale statului, inclusiv pe Biroul Electoral Central — instituția care ar trebui să apere votul românilor, nu să decidă cine are voie să candideze și cine nu, după bunul plac al celor care trag sforile. Practic, cei care ar trebui să fie arbitri au devenit parte din gașca care vrea să fure meciul.
Și unde e reacția? Oamenii au primit doar palme, una după alta, din decembrie până azi. O palmă de la cei care fură, o alta de la cei care le acoperă mizeriile. Corupții stau ascunși, dar nu în întuneric — ci în spatele ecranelor, pe rețelele sociale, unde apar flancați de postacii și papagalii lor plătiți din bani murdari. Acolo își construiesc imaginea de salvatori ai nației, în timp ce scuipă în față orice român care îndrăznește să ridice privirea.
Iar presa… Ce să mai spun despre presă? Lucrez în acest domeniu din 1996 și am crezut mereu că, în ciuda tuturor compromisurilor, va exista măcar un fir de coloană vertebrală. Dar acum, ce vedem? O presă căzută în genunchi, transformată într-o trompetă a puterii. O industrie care nu mai informează, ci manipulează. Realitatea a fost distorsionată până la absurd, iar jurnaliștii au devenit, în multe cazuri, niște scribi de curte.
Nu, România nu a ajuns aici din întâmplare. Nu a fost o singură lovitură. A fost un lung șir de trădări, minciuni și lașități. Și ce am făcut noi? Am tăcut. Ne-am resemnat. Ne-am spus „asta e, ce putem face?”. Am lăsat fiecare palmă primită să fie un semnal pentru ei că pot merge mai departe.
Dar ajunge. Destul.
Când trădarea devine politică de stat, când democrația este ucisă în plină zi, tăcerea nu mai este o opțiune — este complicitate. Dacă alegem să mai stăm o clipă în genunchi, înseamnă că le dăm dreptul să ne calce definitiv în picioare.
Nu mai există scuze. Nu mai există timp.
Acum, ori ridicăm capul și spunem clar că nu vom permite să fim vânduți, ori acceptăm că România devine o colonie politică, condusă de mafioți și vândută la colț de stradă pentru favoruri externe.
Pentru că, să fie clar: dacă noi tăcem, ei câștigă.
