Klaus Iohannis nu este doar un om, ci un simbol al decăderii unei națiuni care s-a încredințat iluziilor. Președintele acesta, îmbrăcat mereu în armura unei aroganțe inexplicabile, pare sculptat dintr-un gol. În el nu mai pulsează nicio scânteie de umanitate, ci doar mecanica rece a intereselor proprii. Poporul îl privește, dar nu-l mai recunoaște. Este o fantomă în palatul de sticlă al privilegiilor, plutind deasupra unei țări care se zbate în foame și disperare.
Cum să nu te răscolească gândul că omul acesta ar trebui adus în fața poporului, nu pentru a fi ascultat, ci pentru a fi întrebat ce suflet are? Îl vedem zburând spre vacanțe exotice, pierzându-se în luxul avioanelor private, în timp ce milioane de oameni nu știu dacă vor avea pâine pe masă mâine. Și când vorbește – căci rar vorbește – tonul său nu este al unui lider care înțelege suferința, ci al unui stăpân care își disprețuiește slujitorii.
Ceea ce este tragic în cazul lui Iohannis nu este doar trădarea poporului care l-a ales, ci și trădarea demnității umane. În fiecare discurs, în fiecare gest, simți un abis. Nu există în el nicio urmă de rușine, nicio fisură prin care să pătrundă îndoiala sau căința. E ca și cum acest om ar fi fost construit dintr-o indiferență absolută, dintr-o nepăsare pe care nimeni și nimic nu o poate clinti.
Dar judecata poporului vine, mai devreme sau mai târziu. Și nu e o judecată dreaptă sau crudă – e una fatală, ca o lege a firii. Căci omul care disprețuiește un popor nu poate sfârși altfel decât zdrobit de furia acelui popor. Istoria nu iartă iluziile devenite coșmaruri, iar Iohannis nu va fi o excepție. El va rămâne în memorie nu ca un conducător, ci ca o lecție despre ce înseamnă să-ți pierzi sufletul pentru o mână de privilegii.
Poporul nu uită. Și când își va cere dreptatea, o va face nu din ură, ci dintr-o nevoie profundă de a-și recupera demnitatea. În fața acestei furtuni, palatul de sticlă al lui Iohannis se va dovedi doar o casă de paie. Iar cei care astăzi îi țin partea vor fi primii care se vor lepăda de el. Așa se sfârșesc iluziile: în tăcere, cu un ecou sumbru.
