Decembrie a venit din nou. La fel ca în fiecare an. Doar că nu ne mai caută. Sau poate ne caută… și nu ne mai găsește.
Ninge rar, aproape deloc. Dar nu asta doare cel mai tare. Ceea ce lipsește nu cade din cer, ci din oameni.
În plenul Camerei Deputaților, deputatul Silviu Vexler își permite să rupă un poster dedicat eroilor români — un gest simbolic, dar profund ofensator pentru memoria națională. Un gest făcut sub luminile Parlamentului, fără consecințe vizibile, fără sancțiuni, fără vreo reacție instituțională pe măsura gravității actului.
Există o mare minciună care ni se servește obsesiv: aceea că sistemele eșuează din cauza trădătorilor.
Realitatea este exact inversă. Sistemele eșuate există pentru că trădarea este una dintre funcțiile lor de bază.
România nu este amenințată doar de crize externe, conflicte sau schimbări climatice. Este amenințată, zi de zi, de propria incompetență administrativă. Lipsa cruntă de specialiști în domenii strategice a devenit o bombă cu ceas, iar cazul Barajului Paltinu arată cât de aproape suntem de dezastru. Nu vorbim despre un incident izolat, ci despre un eșec sistemic, construit ani la rând de nepăsare, politizare și decizii luate de oameni care nu înțeleg ce administrează.
Românii merită explicații după anularea alegerilor! Este mesajul tranșant transmis de deputatul AUR, Călin Matieș. Mai mult decât atât, deputatul susține că răspunsul pe care l-a primit despre anularea turului doi a fost unul complet lipsit de substanță.
Există momente în viața publică în care tăcerea devine complicitate. Cazul lui Călin Georgescu este unul dintre ele. Indiferent de simpatii sau antipatii politice, ceea ce asistăm astăzi seamănă mai mult cu o execuție mediatică decât cu un act de justiție autentică. Iar într-un stat care pretinde că respectă statul de drept, această diferență nu este un detaliu, ci o linie roșie.
Românul e specialist în așteptare. A devenit expert fără să-și propună. Ani la rând a stat la cozi, la ghișee, în trafic, în spitale, în fața promisiunilor politicianiste care sună bine doar în campanie. Și, culmea, încă mai crede. Încă mai așteaptă. Încă are răbdare. O răbdare care, în loc să fie semn de înțelepciune, e semnul unui popor obosit, obișnuit să fie luat peste picior.
Dacă România ar fi angajat, ar fi demult în burnout. Ar lucra peste program, ar face ore suplimentare neplătite, ar semna condica în fiecare zi cu o cearcăneală națională sub ochi și ar primi, în loc de prime, câte o știre nouă despre cum „merge bine economia”.
Anul acesta, Alba Iulia nu mai este doar un simbol. Este un avertisment. Un memento al unei națiuni care riscă să-și uite rădăcinile, în timp ce pretinde că privește spre viitor. În cetatea Marii Uniri, unde cuvintele au devenit istorie, iar jertfa a devenit identitate, înțelegem cât de mult are România nevoie de liniște, demnitate și unitate adevărată, nu declarată.
Românii se strâng la Alba Iulia. Unii vin cu steaguri, alții cu copiii de mână, alții doar cu un gând tăcut, dar luminos. Și toți poartă în suflet aceeași emoție greu de pus în cuvinte: sentimentul că aici, în acest loc încărcat de istorie, ne regăsim pe noi înșine.