La nici o lună de la preluarea mandatului de către noul președinte, Nicușor Dan, România pare să fi pășit pe un teren nesigur, mlăștinos, în care fiecare zi aduce mai multă neliniște, mai multe semne de întrebare și tot mai puține certitudini. Promisiunea de „schimbare” sună din ce în ce mai strident, mai fals, mai toxic.
Ambasadele tac, dar adresele curg. Și nu de oriunde. Peste ocean se ridică sprâncene, se trimit semnale și întrebări, iar instituțiile publice sunt deja asaltate de solicitări discrete, dar apăsătoare. Ce se întâmplă cu România? Ce joc se joacă în spatele ușilor închise? Cine dictează direcția și în ce limbă?
Iubitorii de arginți, cei care au ridicat osanale și au călcat totul în picioare pentru o funcție, o sinecură, un contract, încep să dea semne de spaimă. Privirea lor fuge, vocea li se rupe în șoaptă. E rușinea celui prins asupra faptului. E frica celui care și-a vândut țara pe un zâmbet fals. Personajele care până mai ieri erau „buricul pământului”, sfidători și zgomotoși, azi merg cu capul plecat printre colegi, evită contactul vizual, evită întrebările.
Dar cine-i mai întreabă? Presa? Cea care a ridicat un om în slăvi, fără întrebări, fără filtre, fără decență? Ei bine, chiar și acea presă începe, timid, să bată în retragere. Încep să apară întrebări, dubii, fisuri.
Nu e o trezire la realitate. E panica unui coșmar care abia începe. Pentru că da – tot mai mulți încep să-și dea seama de uriașul rău făcut acestei țări, a cărei demnitate, independență și stabilitate încep să se clatine. Se anunță taxe, biruri, presiuni administrative și financiare care vor sufoca cetățeanul de rând. Sub pretextul reformei, vin nota de plată și lanțurile.
Ce înseamnă, cu adevărat, această „nouă eră”? Este o epocă a transparenței? Sau o restaurație a tăcerii și obedienței externe? Este România condusă de o viziune internă, născută din suferința și speranța poporului? Sau am devenit, din nou, un pământ de tranzit, de colonizat, de jefuit în liniște, cu acordul noilor „tehnocrați”?
Sunt întrebări grele, dar ele trebuie puse. Acum. Pentru că atunci când elitele merg cu capul plecat și ambasadele scriu în tăcere, poporul trebuie să ridice fruntea. Pentru că din această tăcere, dacă nu e spartă la timp, se va naște dictatura cea mai perversă, cea împachetată în „transparență” și „competență”, dar hrănită din frica noastră și moartea demnității naționale.
România merită adevărul. Și îl va cere.
